Îi admir pe „instalatorii” autentici. În felul lor, învîrt pe degete o lume de amulete, de pene, cuie, sîrme, oglinzi şi mărgele, umile zeităţi foşnitoare, şuierătoare, creînd fascinul unei taumaturgii. Instalatorii sunt ingenioşii adepţi ai experimentului, ca nişte fizicieni îmbătrâniţi sub lentile groase, contemplînd universul într-un „model experimental”. Se poate vorbi, în meta-fizica unei instalaţii, de un „spectacol” de artă plastică, de teatralitate, în sensul unei scene a lumii în care artistul – deus otiosus – lasă reprezentările (vizuale), creaturile, în contemplarea altora, îngeri visători! În concretul ei, mecanica instalaţiei (poate) fascinează ea însăşi. E ludic, e infantil să rămîi sedus de ceea ce mişcă piesele dominoului, de ordinea precisă în mişcarea bilelor declanşatoare, şi să nu urmăreşti, să nu-ţi pese de „tabloul” la crearea căruia de fapt participi. E interesant acest fel de a încerca să vezi, însă e prea puţin. La BOZAR, Bruxelles am văzut spectacolul unei trupe de „instalatori” norvegieni din Oslo, Verdensteatret (théâtre du monde), cu reprezentaţia maşinăriei lor, Fortellerorkesteret (L’orchestre narratif). Spectacolul e o poveste fără de sfîrşit despre lumină, umbre, mişcare şi sunete. Realitatea sonoră a obiectelor e reflectarea lumii tăcute a umbrelor. Povestea e realitea interioară a fiecăruia, în jocul de umbre, „părelnic”, al ideilor. Planuri distincte de mişcare, suprapuse, trimit la pămînt şi la cer. Pendul lui Foucault survolează imperturbabil peste cîteva cruci. Într-o altă secvenţă, îngerii urcă între cele două planuri de nivel, de la pămînt la cer, pe o scară ridicată din tîmpla unei siluete adormite. Spectacolul e o meditaţie în care mrejele de imagini şi reprezentări sunt aruncate promiţător spre miturile şi cultura lumii (nu are sens să le mai numim sau să le re-povestim)…

(Foto D. Agachi, „…În faptă, lumea-i visul sufletului nostru”)

Anunțuri