Într-o expoziţie intru, aş putea spune, „cu ochii închişi” (şi las totul în seama inspiraţiei). Asta e încîntător, că dintre „punerile în scenă” ale artei, pentru o expoziţie nu e nevoie de nici o „pregătire” prealabilă. Pe un astfel de teren al emoţiei instantanee, bucuriile îmi sunt adesea ingenue. Nu demult am intrat într-o expoziţie la Musées royaux des Beaux-arts de Belgique, Bruxelles, dedicată unui artist belgian, Jules Schmalzigaug. Nu auzisem de el. Artistul a ales să trăiască puţin. E remarcabilă acuitatea pictorului în a reda impresii geometrice de mişcare,  pe care el însuşi le-a denumit, cu precizie ca de fizician şi într-un spirit cît se poate de futurist, „expresii dinamice”. Pe mine m-a sedus o siluetă, care deşi e aşezată pe un disc, e subiectul unui veritabil studiu de mişcare. Silueta e plasată sub o lumină de sus, care induce sugestia de rotire. Impresia e a unui moment de vertij, după ce rotaţia mesei s-a oprit brusc. Întreg universul (interior) de griuri e răvăşit şi caută să iasă cumva din inerţia mişcării, să se ajungă din urmă şi să se pună în ordine, să-şi reintre în fire…  Dar oare, nu tocmai asta e, de cele mai multe ori, cu neputinţă?

Jules Schmalzigaug, Madame Nelly Hurrelbrinck, s.d. (1916-1917), peinture à la colle sur triplex, 120 x 101 cm, Musées royaux des Beaux-arts de Belgique, Bruxelles, inv. 7557 (aici)

Anunțuri