dumitruagachiGusturile nu se discută. Însă, dincolo de gusturi, condiţia artei da. La condiţia ei estetică mă refer, dar mai e una la fel de importantă, preţul, pentru a aşeza o operă şi chiar un artist, într-o anume ierarhie. Marketingul artei a apărut, care va să zică, de când e arta. Un sfânt marketing poate obţine un preţ bun, camuflând lipsa de conţinut sau de-a dreptul ne-arta, încât puţini mai sunt în stare să observe că împăratul e gol şi că, de fapt, anatomia lui, diformă, la vedere, nu e nicidecum un sublim costum (în sens estetic, poate şi caragialesc). E de discutat dacă în acest cerc vicios de adecvare, arta deturnează gustul sau publicul (ţintă!) şi decorul lumii extrag (din artist) arta în care se oglindesc. Trecând peste consideraţiile prea generale şi oarecum bigote, aflu din presă că la o cunoscută galerie din New York (Phillips de Pury) s-a vândut o păpuşică a unui japonez. O astfel de statuetă, dacă era vândută la nu ştiu care acţiune caritabilă, ar fi făcut vreo 100 dolari, cât o „barbie” mai sofisticată… Critica a emis asociaţii pline de „inventivitate” şi a „decelat” legătura dintre păpuşică şi personajul dintr-un cunoscut desen animat, Sailor Moon, care iată, a influenţat major marea cultură (!)… Nu e nevoie să ilustrez o astfel de realizare artistică, trimit la imagini, sunt peste tot… E în vogă, mi-am şi probat incultura, nu auzisem încă de ea… Miss Ko2 (nomina odiosa) e opera din 1997 a lui Takashi Murakami, artist plastic japonez, văzut ca un nou Andy Warhol, asiatic, deşi apropierea e mai degrabă un moft intelectual. Chit că americanul nu-mi spune mare lucru cu bananele lui, întregi sau decojite, el are, pe ici pe colo, simţ tragic în arta sa… Asiaticul nu-mi pare a avea, dar poate tocmai de asta e apreciat, poate însuşi simţul tragic e acum de prisos lumii. Murakami e atât de prizat încât a cucerit Parisul sau măcar a provocat zâzanie pe acolo, iar sculpturile lui florale de plastic sunt expuse în marile săli de la Versailles (sofisticat dialog al kitschului care transcende epocilor). Întorcându-mă la păpuşică, ştirea e că a fost vândută la licitaţia de la Phillips de Pury cu 6.802.500 $ (toate taxele incluse). Şi mai interesant e că intervalul de preţ estimat de galerie a fost între 4 şi 6 mil. $. Prin urmare, s-au găsit cumpărători. Probabil careva, dincolo de estetic, „simte” nevoia, privind (să-i spunem) statueta, să se încarce cu energia neobosită a unei ospătăriţe de bar, pentru care, în limitele condiţiei sale, toate sunt posibile. În lumea de carton imposibilul e anihilat, e neant, printr-un simplu gest energic al mâinii întinse. Păpuşica e atleta noii căi!
Păpuşica
4 Comments:
1 Trackback or Pingback for this entry:
-
[…] nu-l termini că nu mai alimentez până luna viitoare! Dacă greşesc cumva, să mă corecteze: Dumitru, Diana, Beusergent, Mihai, Gânditorul de Hamangia, parintele Usca şi…cine mai vrea să […]
Dumitru Agachi's Weblog 
Este aceeasi alergare dupa cai verzi inutili pe pereti inexistenti. La noi, „papusica” noastra se numeste „Click”, „Cancan”, „Libertatea” etc. E o tara in criza, o lume fara bani. Nu e nici o diferenta intre atitudini si dorinte, exceptind scara de… valori circulante propriu-zise!
Intr-un numar din „Dilema veche” citeam ca nu stiu ce fost agent sau pseudo-spion a scris o carte despre razboiul americanilor din Afganistan. Dupa aparitia cartii, CIA-ul a intrat imediat pe fir si a considerat ca sunt pasaje in carte care n-ar trebui sa fie. Si au oprit cartea la difuzare, dar in timp ce agentii in vigoare cumparau cele 10 000 de exemplare, peste 200 de exemplare erau deja recenzate de jurnalisti. Autorul a inteles interdictia si a nascut in scurt timp o noua versiune corectata a cartii care s-a vindut in sute de mii de exemplare avind un bandou pe care scria „cenzurata de CIA”. Evident ca informatiile scoase erau pur si simplu niste cacareze arhicunoscute de toti cei interesati de domeniu, dar sintagma „cenzurata de CIA” i-a dat mare greutate si nu ar fi de mirare sa o vedem propusa pentru vreun Nobel chiar!
Asa ca papusica este tot o vinare de vint, un parfum oniric dupa care tinjim cu totii. Pentru unii are forma unei carti, pentru altii are volumul unei jucarii, iar pentru cei ca mine poate fi un „banal” acord sonor al lui Joe Zawinul, Pat Metheny sau un zvicnet de flamenco. Asta face parte din bucuriile vietii. Cercul trebuie sa se inchida si fiecare contribuie cu ce are: cu un punct, cu un arc sau chiar cu diferenta dintre cele… doua fete ale punctului [sic!]. Si, in fond, crede ca de fapt ceea ce conteaza cel mai mult este ca acest cerc SA SE REALIZEZE!
Exista multe variabile ce duc la acceptarea valorilor (cu sau fara ghilimele) iar plaja fiind destul de mare, e destul loc de’ntors!
Deseori se-ntampla ca un estet ce initial era bine intentionat vizavi de arta, ulterior, dupa ce-a devenit autoritate in materie, poate face niste aprecieri ce n-au numic d’aface cu valoarea intrinseca a unui exponat.
Asta pentru ca, intr-un anumit ”parteneriat de marketing”, promovarea unui kitsch e mult mai profitabila decat o constatare la vreo evidenta atarnata aiurea!
La urma urmei si artistii astia e oameni! :))
ps: intr-un timp se auzeau niste barfe despre un critic de arta (nu-mi mai amintesc cine!) care, sub autoritatea ce-o avea in materie, a scos din anonimat (si implicit a ridicat) valoarea multor opere – dar nu inainte de a le achizitiona avantajos de pe unde a fost posibil.
Apoi a editat la greu despre marile descoperiri.
Astfel ca-n scurt timp a reusit sa-si vanda prin interpusi achizitiile devenite brusc valoroase, basca drepturile de autor din materialele ce le statua valoarea.
Deci cum spuneam – e si artistii astia oameni! :))
Cezar, strongvaleriana, mulţumesc pentru microeseuri! Sigur ca sunt multe „variabile”… Însa condiţia minimă şi suficientă a artei este ca, oricare ar fi modalitatea de expresie, tema, ideile, strategia de piaţă şi câte altele, valoarea estetică să existe.
Macar sa fi fost o „babushka”!!!
