Experimentez înşiruirea lentă pe panglicile de asfalt, printre paralele albe. Prin kilometrii de ambuteiaje mă strecor cu muzica acoperind orice percepţie a exteriorului. Unde se duc toate câte se duc, îmi spuneam… Poate că nicăieri, rămân înţepenite în noi ca nişte cioburi în inimă… Rămâne pe artere scrisul îngerului, ascuţit, cu o pană sfredelitoare, „îngerul notar”, căruia nimic nu-i scapă, aşa l-a întâlnit într-o poezie Cristi Bădiliţă. Scrisele îngerului nu sunt pentru a fi citite, doar trăite şi uitate, e sublima (lui) eliberare… E ca în universul oniric al lui Paul Delvaux, domină solitudinea chiar şi atunci când o pleiadă de personaje sunt înţepenite în peisaj. E un univers hipersimbolic, în care impresia realistă a e trădată de suspendare. Personajele merg spre nicăieri, tramvaiele şi trenurile sale străbat imaginaţia suspendate pe un capăt de linie sau pe un viaduct. Lumina nocturnă, a suprarealiştilor, ea însăşi statuară, colorează pânza în albastrul unui coşmar în care silueta feminină, chipul uman în genere e doar pretextul stranietăţii…

Anunțuri