În urmă cu nişte zile am înşirat câteva impresii despre medievalul din Grand Place. O să continui cu alte câteva detalii, ansamblul (arhitectural) fiind cât se poate de mediatizat… E greu de admis să fi existat trecător (asiatic, dar nu numai) prin Bruxelles, care să nu-şi fi făcut o fotografie, de cele mai multe ori grăbită, în Grand Place. Piaţa care lasă impresia că şi-a conservat atât de bine trecutul conţine, în volutele arhitecturii sale, embrionii artei de la 1900, camuflată în detaliile baroce menite să trimită privitorul cu 200 de ani în urmă, pe la 1697, 1698 (de altfel, marile realizări arhitecturale art nouveau din Bruxelles apar pe la 1898…).  Cum în detalii stă forţa unui întreg, tot în ele se află şi aparent disparatele verigi de contiguitate… Revolta postromantică art nouveau a făcut posibilă reîntoarcerea la detaliul frumos al barocului, aşa cum muzica însăşi a făcut-o: la floral, la mascaronii groteşti care ritmează faţadele prin tipologii umane stilizate, la statuar, la mitologic şi chiar la predilecţia pentru aur şi auriu! Art nouveau nu e deloc ce s-a vrut a fi, nu e deloc o amnezie culturală. Încercând să-şi renege originile, la belle époque a cultivat o specilă vocaţie pentru fineţe. Dincolo de o asumată (inclusiv prin titulatură) ruptură cu trecutul, art nouveau a reuşit să integreze (ţine de paradoxurile artei) un trecut mai profund, (proces) de care însă nu i-a plăcut să vorbească…

(Foto D. Agachi, 5 iunie 2010, detalii, Grand Place;  reproducerea textelor sau a fotografiilor care ne aparţin nu este permisă fără citarea sursei sau link la articol respectiv.)

Reclame