Până la urmă
Ceea ce lipseşte primăverii
Sunt tocmai teii
I-am uitat undeva în Copou
Nu m-au privit îndepărtându-mă,
Nici unul nu m-a urmărit ca o fantomă care să-mi
aşeze peste ochi „o mână ca o frunză cu dinţi”
şi să aştepte
să ghicesc cine este, cine sînt…

Oricum nu şi-ar fi putut ascunde parfumul
Foşnitor al coroanei în care se leagănă scrumbiile de sare
La pogorârea Duhului Sfânt
limbile verzi umbreau porţile
şi în tâmpla de uşă
stăteau agăţate ca să ne umplem de mireasmă
În pătate frunze de franceză
nu am reuşit niciodată să învelesc
un poem ca în hala de peşte
Rodenbach îi poza lui Khnopff
ca o statuie
spunându-i
doar aşa, pentru conversaţie la un pahar de absint,
„La ville est morte, morte, irréparablement!
D’une lente anémie et d’un secret tourment,
Când tocmai teii lipsesc din oraş…”

Fernand Khnopff, Avec Georges Rodenbach. Un ville morte, 1889, pastel, crayon de couleur et encre sur papier (The Hearn Family Trust)

Anunțuri