Unele tranşante, altele de-a dreptul revoltate, altele militante fără a spune lucrurilor pe nume şi a fi un îndemn explicit la aruncatul cu roşii şi ouă în guvernanţi (încă nu avem destul exerciţiu democratic!, dezavuarea, în limita unei purificatoare descărcări de energii sociale fiind cât se poate de terapeutică şi pedagogică), luările de poziţie de pe bloguri ocolesc un fapt sensibil şi jenant. Nu mai spun de cele din presă, care se mulţumesc cu multă vorbărie de tip zgomot de fond, numită însă pretenţios abordare analitică. În postura de genişti de serviciu, „deontologii” se prind în capcana întinsă de putere, cea a căutării de aşa zise soluţii, de fapt făcând jocul acesteia în dispersarea energiei revendicative populare, după modelul provocării de mici explozii în norii de grindină. Presa, televiziunile în speţă, sunt antrenate, de ani buni, în demonizarea a tot ce se poate, mai puţin a persoanei preşedintelui şi a camarilei sale. Televiziunile sunt şi ele parte în farsa naţională bine orchestrată. În fond, cauza colectivă şi democratică a ceea ce se petrece, cocoloşită cu anume jenă în exprimarea publică este rezultatul votului. Încărcând voturile, încă de la primele alegeri, cu mult prea multă emoţie şi multe fantome, cu reprezentări psihologizante şi nu raţional-politice (nici măcar cu vicii care să ţină de corectitudinea politică, aşa cum s-ar crede), acestea au extras, în numai două cicluri electorale, o astfel de clasă politică încât s-a ajuns la legitimarea întrebării turmentate: eu cu cine (să) votez ?. Întrebare confuză întrucât figurile şi acţiunile celor aleşi pe liste sau la „uninominal” generează, in corpore, lipsă de încredere sau chiar sunt blamabile de-a dreptul… Rezultatele alegerilor, în special cele prezidenţiale, trebuie asumate de jumătate dintre participanţii la vot şi de toţi cei care aveau dreptul de a participa dar nu au făcut-o! Cred că asta e lecţia dură pe care românii trebuie, până la urmă, să o memoreze, să nu o uite ca pe tabla scăderilor şi împărţirilor care dor! Algebra asta a procentelor, – 25%, – 15%, -, – , ar trebui să rămână în memoria colectivă aşa cum a rămas marea foamete de după război, ea provocând încă frisoane celor care au îndurat-o şi care (încă) mai trăiesc… Iar la următoarele alegeri poate că votanţii vor fi şi atenţi la mesajele din campanie nu numai pasionali, aşişderea la vot şi, mai ales, foarte circumspecţi cu omul real, cât de real poate fi el la televizoare. Mai ales, poate vom fi foarte circumspecţi cu vânzătorii de fantome, cea a comunismului poate fi umflată cel mai uşor, la fel, pentru nostalgici, cea a capitaliştilor care abia aşteaptă să ne… stoarcă (vlaga naţională, desigur) şi câte altele… Presa, la rândul ei, trebuie privită cu o şi mai ascuţită îndoială, rolul manipulator fiind clar asumat (o emisiune RTV se numeşte „fabrica” şi nu întâplător, e o „fabrică” de mesaje!)… Oricum, în ce priveşte alegerile prezidenţiale de anul trecut, unele dintre televiziuni, dacă nu toate, nu ştiu cum or să-şi spele păcatele… Efectul social actual al alegerilor prezidenţiale şi al campaniei de manipulare, adică exact drastica diminuare a veniturilor şi a calităţii vieţii, ţine de viziunea catastrofică a unor imbecili asupra a ceea ce înseamnă stat şi societate, prin această partajare sistem bugetar / „economie reală”. Despărţirea în una bună, alta rea e de un primitivism maniheist (pentru imbecili recomand dicţionarul) de cea mai joasă incultură… (Nu mă sfiesc să-i numesc imbecili pe toţi cei care mai cred vorbele plimbate de toţi tatulicii!) Iar fantoma din dulap tocmai a dezertat: păi ce altceva foloseşte cel care a „condamnat comunismul”, dacă nu lupta de clasă între bugetari şi direct-productivii din oloaga „economie reală”. Desigur, în viziunea preşedintelui, trecută aşa fugar prin minte, bugetarul are figura puhavă dintr-un vechi manual de citire…

(Foto, D. Agachi, Parc Ambiorix, Bruxelles)

De prin lume adunate:

Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi si timpan,
cel dintre deget şi limbă.
Cu seara mi-a dispărut simultan.”

(Nichita Stănescu, Elegia a zecea, fragment)

Anunțuri