Un cer violet e straniu dar, mai ales, rău prevestitor. Zilele sunt ca şi culorile, 7, între cele ce nu sunt culori, ci doar lumină şi întuneric, alb şi negru. Negrul pare a absorbi totul şi, cu toate acestea, lumina dintru începuturi „întunericul nu a biruit-o”! În cotidian e vinerea dedicată unui crez, acela că preşedintele actual nu este decât preşedintele unei jumătăţi de ţară, reală şi urâtă. Despre cum te abandonează România, voiam să povestesc o întâmplare obișnuită, de o forţă de sugestie care întrece imaginarul. A vorbit însă Elena. Eu trăiesc într-o ţară imaginară. Urmez, cât se poate, îndemnul „să ne liniştim un pic”… în perioada sărbătorilor, chiar şi a celei mai negre dintre ele, vinerea, a cărei procesiune din cer e pictată, în biserici, la baza turlei naosului, cum e la Mănăstirea Probota. A te linişti nu e o stare pe orizontală, e cu siguranţă una a verticalei.

Pe o zi schimbătoare am revăzut în puţine ore Braşovul. În ţara imaginară, în Piaţa Sfatului din Braşov erau câteva mese, foarte normale, pe care se înșirau merindele  bucuriei pascale, frumoase, arătoase şi gustoase. Nici nu-mi părea a fi acolo! Mirosurile de pe acele mese veneau parcă dinspre Biserica Neagră, sau Sfântul Nicolae sau… În Bruxelles văzusem o casă surprinzător de îngustă, pe care era scris cu litere caligrafic desenate „casa cea mai mică”, nu referitor la înălţimea ci la „subţirimea” ei. Fotografia de ieri din oraşul imaginar avea să păstreze o casă înaltă, cu faţadă albă, surprinzător de îngustă între faţade nonşalant baroce…

Priveam în oraşul imaginat un decupaj de ferestre, pe care mă gândeam să-l dedic unor spaţii virtuale. Ferestrele sunt ele însele încărcate de sensul vizibilului, dar şi al transparenţei şi, mai ales al umbrelor… În Braşovul pe care îl imaginez aici, între ferestrele transparenţei stă fereastra atemporală. E o pictură, poate nici măcar izbutită, care se estompează, încet, încet, strânsă într-un contur violet.

Anunțuri