… şi la aproape un an. Primul său an se va împlini pe întâi de mai… Până atunci (şi poate ceva timp după) se bucură de copilărie… Lapi are proprietatea asta terapeutică de a împrumuta celor din jur din starea lui. Dimineaţă aveam gânduri negre sau mai degrabă terne, cenuşii. Nu pot fi altfel când fac o baie de Românie reală, un plonjon în lumea aceea coborâtă din televiziunea poporului. O reflectare plastică a unei astfel de ţări, în care majoritatea nesimţită devine copleşitoare, a impresionat-o pe Elena. Astăzi am dat de ea, de nesimţire vorbesc, în parcare la cumpărături. Am avut şi câteva întâlniri cu nesimţirea pe şosea. Însă în pădure cu Lapi am lăsat deoparte dicteul de senzaţii inadecvate. Albul zăpezii nu mai e atât de hibernal pe cât părea printre copacii de la Baisa. Aşa e pădurea, are o căldură aparte, nu e nici lumină intensă nici umbră desăvârşită. Zăpada, pe care în oraş nu o mai regăseşte, e deliciul lui Lapi, frişca lui cu mirosuri. În peisajul de lumini şi umbre Lapi e mai întâi un zbenguit şi un detectiv. Lapi nu ştie ce este marea, însă dintr-un dialog al Andrei, încep să cred că el intuieşte deja cum arată explozia unui răsărit împrăştiat peste valuri…

(Foto D. Agachi, Lapi în pădurea Baisa, 14.03. 2010)

Reclame