Pentru cei mai mulţi, tâmpenia este o carenţă, în nici un caz o virtute (deşi există momente în care a face o tâmpenie poate fi chiar salvator, iar asistenţa să constate explicabil-admirativ: ”ce tâmpit!”). Pe blog-ul d-lui Gabilutza am găsit un foarte incitant text, Să fii tâmpit, o rană cotidiană… Textul fiind amplu şi cu multe deschideri mi-a iscat un comentariu… Tâmpitul nu e dintr-o dată vizibil, ca orice infirm, ca un şchiop sau un mut, ”maladia” (spiritului) de care poate suferă schizoid, continuu sau doar intermitent, se vede, ca şi la prost, în urma unui ”act” de prostie, în cazul ”nostru” de tâmpenie. Aproape că nu mai ştii care e efectul şi care e cauza. Aş zice că tâmpenia e rezultatul unei deveniri! (E cât se poate de tâmpit spus.) O să trimit la un clasic, la Ion Creangă:
”…şi cât era de mare şi de tare Nică Oşlobanu, şi alţi vro şaizeci ca dânsul, între care mulţi, lăsându-şi nevestele câte cu doi-trei copii acasă, în creierii munţilor, venise la Folticeni să se pricopsească de învăţătură… Ş-apoi carte se învăţa acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petasti,
Două chendime, homili,
până ce răguşau ca măgarii; alţii, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închişi cele şapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa şi prin somn cu uriaşul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, repede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărţită în perioade , şi pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu:
– Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miţi-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într-un muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte! De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte, cu barba în furculiţă şi favorite frumoase, cu pletele creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele şi scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoţească. A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău! Mai bună minte avea Mirăuţă din Grumăzeşti, care umbla trelalela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidoveşti, întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe…”
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie, sursa)
Am dat in extenso citatul din Creangă, pentru a prinde atmosfera (tâmpenia are o atmosferă a ei…) a ceea ce e ”cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!” Aserţiunea s-a clasicizat şi acum apare citată mai peste tot (dar în special în presă) într-o variantă a la Caragiale, ”curat (murdar) meşteşug de tâmpenie!”. Creangă însă îi percepe tragismul şi înţelege că meşteşugul face şi victime, iar victima Davidică este chiar un model de frumuseţe. Deprinderea meşteşugului poate produce, până la tâmpire ca rezultat scontat, efecte cu totul psihiatrice: dondăneală ”ca nebunii, până-i apuca ameţeală”… ”muget, citind până le pierea vederea”… ”le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie” (epilepsie)… ”umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri”… ”oftau din greu”… ”turbare de cap şi frântură de limbă”… Dacă nu se confundă tâmpenia cu prostia (cu nebunia nu e confundabilă decât prin exagerare) şi există organ care să vadă cauza dincolo de efecte, care pot fi aceleaşi în ambele cazuri, atunci cred că se poate accepta că tâmpenia nu este nativă. Îi dăm şi aici crezare lui Creangă, care a scris o poveste despre Prostia omenească, în care chiar şi un tâmpit poate să vadă acele modele de prostie din poveste (şi să le savureze umorul înduioşător)… Tâmpenia e, prin urmare, un meşteşug care se deprinde cu eforturi cumplite. Tocmai mustăciosul Davidică, modelul de frumuseţe, ajunsese la performanţe ”intelectuale” admirabile, fiind în stare a ”mântui de spus pe de rost” din odioasele istorie şi gramatică cât tipărea o mămăligă. Fiind un meşteşug, tâmpenia ţine de un sistem care-l perpetuează, numai după ce-l deprinzi ajungi cu adevărat un ”meseriaş”! Instituţiile sunt cu precădere predispuse la tâmpenie şi asta pentru că formează, în interiorul sistemului, regimente aliniate de tâmpiţi. Una dintre cele mai cunoscute este armata. Pe orice tânăr care a trecut prin ea îl întrebi (am în vedere pe cei care rămân la stadiu de victimă, mai devreme sau mai târziu vindecabilă), răspunde fără ezitare: armata e o tâmpenie! De ce? Pentru că acolo se impune să exersezi jocurile tâmpeniei. Dar şcoala? Sub oricare formă (formulă) a ei, nu face exact dintr-un model de frumuseţe (mentală) un pricopsit de învăţătură, un meseriaş ? Poate că asta avea în vedere acel Georges Picard, de care vorbeşte Gabilutza, care a afirmat “Kant a fost un tâmpit inteligent.”… (afirmaţie de altfel bizară şi necomentabilă). Cum se poate scăpa: să ai mintea mai bună, ca acel „Mirăuţă din Grumăzeşti, care umbla trelalela”… „Nebun era el să-şi piardă viaţa din pricina lui mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ca Davidică? Eu, ca şi Mirăuţă, nu mă prea osteneam până-ntr-atâta, să mor învăţând”… „Pentru două mierţe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemângăiată.” Cei mai mulţi însă nu facem decât să cizelăm meşteşugul. Crezând cu disperare în sistem şi în valenţele lui, în care nu este decât tâmpenie nu şi scăpare, facem din „rană” un tatuaj purtat „cotidian” şi la vedere!

Reclame