Tot voiajând din blog în blog, am dat de un reporter virtual şi de o temă despre care auzisem câte ceva şi la emisiunea pentru întârziaţii la somn a lui Mircea Badea. Plec de la afirmaţia unui lucrător în presă, eu fiind cât se poate de civil şi neavând cu presa decât relaţia firească de cititor, prin urmare nici un fel de implicare „subiectivă” în sistem. Cităm pentru introducere în subiect: „…nu pot să nu remarc mişcările din ultima vreme (încetarea apariţiei unor cotidiene, vânzări de publicaţii, n. D.A.) şi nu pot să nu consider deja o certitudine faptul că printul românesc moare. Din păcate, nu va fi o moarte onorabilă, ci mai degrabă o cruntă agonie. Iar presa, vrem sau nu, pe limba ei piere. Sau, mă rog, pe literele ei, pe politicile editoriale proaste etc.” Prin urmare despre presă tipărită e vorba, iar preopinentul are dreptate în ce priveşte politica editorială… Tradus verde-n faţă, vina presei e înregimentarea la propaganda care nu mai are nici o rădăcină ideologică, e făcută doar pentru a vinde „figuri” politice exponente ale unui sistem de „figuri” care are doar două ţinte: bogăţia şi dominarea (termenii sunt comutativi). Însă cauzele „decesului” sunt în realitate cât se poate de obiective şi naturale: cei care citesc au acces la internet, iar celor care nu au acces nici nu le e în fire să citească… Ei privesc la televiziunea poporului de unde primesc „în direct” cele trebuitoare sufletului şi intelectului… Aşa că… de unde presă! Eu îl citesc pe unul dintre exponenţi, CTP, pentru stil, deloc pentru altceva. Propaganda clamată ca atitudine „imparţială” s-a plătit deja pe lumea asta de organul Cotidianul, iar prevestirile nu sunt încurajatoare, «EVZ va dispărea, cel mai probabil, în maximum trei ani. Probabil că înaintea sa va muri Gândul, care, aşa cum zicea cineva, e mai degrabă “sursă de presă” decît ziar. Nu-l citesc, dar aşa cum comenta “sursa citată”, ei scot subiecte bune, dar le dezvoltă alţii aşa cum trebuie.». Am citat şi eu, din cauza asta apar ghilimele mari şi mici. Până la urmă e de bine pentru brazii din păduri, mai bine un copac înfrunzit decât un ziar ofilit (e cea mai blândă dintre etichete, oricine poate veni cu sugestii mai colorate despre printurilor autohtone). Dacă tot vorbim de presă, de fapt ea moare („dar nu se predă”) pentru că nu e nicidecum pe fază. Au ratat in corpore ştirea: doamna Elena… savant de renume mondial a fost primită în (tr-un prezidiu la) Academia Română… Nu are importanţă că ştirea completă, ceva de genul membră a academiei…, va sa vină (din viitorul apropiat). În ce e savantă doamna E…? În geopolitică, mai pe înţelesul publicului în geografie (şi) politică, doar e cunoscută proba orală de la R… TV (emisiunea lui Robert Turcescu), pe care a depăşit-o cu bujori în obrăjori acum nişte ani. Interesant cum mai toate Elenele din politică s-au legat de Academie… Probabil că dacă onoranta instituţie ar fi apărut la Troia şi nu la … (o lăsăm pe doamna E.U. să ne spună locaţia), frumoasa Elenă homerică ar fi ajuns academician(c)ă. Aşa că, dacă ştirea poate fi dată încă de pe acum, rămânând de stabilit doar ziua în care va avea loc fericitul eveniment, ce rost mai are să ne plângem soarta (presei)… Ce să mai anunţe presa, când şi viitorul e deja ştiut! Iată şi un citat din discursul distinsei… E remarcabil cum din 2 fraze s-a poziţionat alături de doi „nemuritori” şi de un al treilea în viaţă: «Am venit în faţa dumneavoastră copleşită de emoţie şi de responsabilitate pentru a vă vorbi despre unul dintre cele mai importante proiecte pe care mi le-am asumat vreodată, proiect care vizează spaţiul rural şi care poate fi subsumat temei conferinţei de astăzi. Înainte de a vă vorbi însă despre planurile mele, vreau să explic sentimentele care mă domină, reamintind că Academia Română – gazda acestei conferinţe, este forul sub cupola căruia s-au rostit câteva dintre discursurile definitorii pentru satul românesc. Aş aminti discursul de recepţie al lui Lucian Blaga, ”Elogiul satului românesc“, pronunţat la Academia Română la 5 iunie 1937, şi „Lauda ţăranului român“, discursul lui Liviu Rebreanu din 29 mai 1939, ambele demonstrând că ţăranul român a fost mereu creator de valori şi istorie. ”Cum arată satul românesc astăzi? Ce şansă are această lume veche, fatal conservatoare, îndărătnică în epoca mondializării? Mai pot copiii de ţărani să meargă la şcoală şi să se afirme, prin inteligenţa şi ambiţia lor, uneori formidabilă, în profesiunile intelectuale?”. Iată câteva din întrebările rostite de curând, tot sub cupola Academiei Române, de către distinsul academician Eugen Simion, întrebări la care noi, cei prezenţi aici, ne străduim să găsim răspunsuri şi revoluţionare soluţii.»  (vineri, 12.02.2010, Aula Academiei Române !?) În noua presă virtuală (şi nu pe hârtie), care va să zică în pagina unui blog, am găsit şi un laudatio pe măsură.

Anunțuri