Căutând ceea ce e mai puţin sonor – în sensul frumos, ca o muzică stenică – în arhitectura Art Nouveau din Bruxelles, am privit o clădire, expresie a echilibrului şi eleganţei, aflată nu departe de Hôtel Solvay, pe aceeaşi parte a străzii Louise, la nr. 346. Hôtel Max Hallet poate fi încă un exemplu că eleganţa rafinată nu epatează, există şi te întrebi de unde vine, admiri parfumul ei discret, ai impresia că ai mai văzut-o şi e totuşi unică, îţi vei reaminti de ea fără a mai şti pe unde ai întâlnit-o… În lista creaţiilor arhitectului Victor Horta, dată de wikipédia, clădirea este datată în 1902, însă în alte notaţii din „eter” apare datarea 1903 – 1904. Poate tocmai datorită „discreţiei” sale, clădirea nu figurează în enciclopedii. Detaliile „discreţiei” de care vorbeam, deloc puţine, sunt extrem de rafinate sub aspectul desenului de linii unele imperceptibil curbe, al tuşelor de umbre şi prin modul de captare a luminii la care contribuie, ca o oglindă, alburiul pietrei. E cât se poate de îndreptăţită omagierea artei prelucrătorilor pietrei din acea perioadă. Şi, pentru că tot vorbeam de „sonoritatea” arhitecturală, jucăuşă ca o rapsodie, trimit la o galerie foto (aici, detalii aici, apoi aici), cu imagini care nu se regăsesc prin albumele Art Nouveau. De altfel, constat o sărăcie impardonabilă prin tratatele de specialitate, faţă de varietatea fabuloasă a fenomenului, în care libertatea de a imagina orice suprafaţă arhitecturală a fost dusă la extrem (un exemplu, aici). Aşa am început să înţeleg că Art Nouveau este o arhitectura a suprafeţelor şi detaliilor, ca un afiş, ca o pânză… (până la Gaudi…)

(sursa)

Foto D. Agachi (cu excepţia foto 1), 30.11.09

Anunțuri