În albul zăpezii păsările oraşului devin subit puncte prea negre. Strălucirea îngheţată le transformă în ghemuri sau ghemotoace tăcute, adormite. Doar ciorile defilează prin oraş ca o oaste tumănită. Priveam prin perdeaua zăpezii păsările… nu singur, privea dincolo de aceleaşi ascuţite şi zuruitoare spectacole de vorbe, de care nu mai vrei să ai habar, pe care nu mai poţi decât să le ignori, personajul din povestirea Andreei (aici)… Există momente în care, concomitent, cei mai mulţi dintre noi, chiar şi cei din lumile ficţionale, repetăm aceleaşi gesturi. Nici măcar impresiile, gândurile, nu diferă. Am deschis fereastra, pasărea s-a dezmorţit brusc, poate la imperceptibilul sunet al mişcării, poate doar la firul de aer cald, slobozit în acel afară îngheţat, printre crengile câtorva copaci… Pasărea nu a ezitat nici o clipă, cu doar câteva bătăi de aripi s-a aşezat pe pervaz şi se agita spre stânga şi spre dreapta, încât pe zăpada pufoasă se imprima o curioasă scriere cuneiformă sau doar un desen abstract din umbre de cristale… Nu e un mesager mi-am spus, e doar un balet al foamei, sub impulsul ei dispar inhibiţiile şi temerile de alt regn.

(foto D. Agachi)

Anunțuri