… e amintirea unui vers de colind care-mi revine în minte uneori… printre puţinele stihuri de colind, de altminteri. S-a întâmplat ca această temă a fiinţelor de interval, îngeri sau zâne, să-mi fie aproape de câteva zile. Am revăzut, cu multiplicată emoţie, la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, spectacolul cu Frumoasa fără trup, lumea iluziei fiind recreată de trupa Drama Club. Nu departe de sala de spectacole, pe str. Lăpuşneanu, la Galeria Dana, am descoperit o expoziţie de grafică-sculptură, Îngerii din jurul meu a artistei din Iaşi Gabriela Drinceanu. O să trec în grabă pe lângă ceea ce s-a spus (de omniprezentul prezentator de artă ieşean Valentin Ciucă), de altfel prea uşor de văzut: „spirit imaginativ”, „limbaj modern” – adaug eu,  mai ales prin sugestia inedită de imaterial, regăsită în lemn, materialitatea la-ndemână – „limbaj neconvenţional”, „simboluri sacre”, „metalimbaj” (?), „neastâmpăr”… remarcând că sculptoriţa a expus la Veneţia, Paris, Bruxelles… După grăbita înşiruire, fac un popas printre impresiile mele… Mai ales în singurătatea privitorului aflat în galerie, îngerii lasă o impresie cât se poate de familiară, ca o revelaţie, un fel de reflex eminescian, „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e”… Heruvimii sau îngerii alergători ai Gabrielei Drinceanu fac posibilă senzaţia de imaterialitate-materială, potenţată de imaginile lor bidimensionale, din grafica intercalată printre structurile sale de mişcare. Umbrele lăsate pe albul pereţilor, materialitate şi iluzie deopotrivă, adaugă dinamicii exacerbate pe care doar fiinţele de interval o pot exersa. Plecând de la atmosfera fantasmelor galeriei, am revăzut câteva notaţii ale lui Andrei Pleşu – Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003 – care remarca la îngeri tocmai postura modelatorie în relaţie cu umanul, postură (în)materializată şi în arta Gabrielei Drinceanu: „Îngerii au această calitate puţin obişnuită de a fi simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om.” (p. 256, s.a.)  Mai mult, în imposibilitatea contemplării umane directe a divinului, prin înger se produce breşa revelatorie, fisura consistentă către celest: „… îngerii văd faţa lui Dumnezeu. Ei sînt, într-un anumit sens, «faţa» lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arată creaturilor sale.” (p. 257 – 258) Fiind faţa-către-faţa dintre Dumnezeu şi om, oglinda care nu reflectă şi nu potenţează, ci transfigurează, „… îngerul e şi «imediata vecinătate» a omului. El e «prietenul său ceresc», pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său” (p. 258). Îngerii din jurul meu sunt pentru artistă nu numai imediata ei vecinătate, într-o perpetuă mişcare a bucuriei şi revelaţiei, chiar şi în posturile lor coborâtoare, dar şi reprezentările care-i pot revela. Dacă duhurile au tocmai capacitatea stranie de a nu se reflecta în oglindă, artista le întinde capcane de mişcare din care sugestia angelică să evadeze în imaginarul privitorului…

Reclame