Nu cred să fi văzut, în viziunea mea vorbesc, o pictură mai sumbră decât cea a lui Egon Schiele (vezi wikipedia). Artistul a examinat trupul omului cu profunzimea disecţiei expresioniste şi cu forţa unei viziuni despre viitor. Trupul uman a fost văzut de Schiele prin mijloacele (simbolice ale) descarnaţiei, ca o realitate a hidosului, însă numai peste ceva mai mult de 20 de ani de la dispariţia pictorului (1918), mijloace sofisticate de exterminare aveau să fie puse în practică de nazişti. Doar fotografiile cu trupuri scheletice din lagăre întrec viziunea lui  Egon Schiele… Peisajele lui Schiele, poate chiar mai mult decât trupurile pictate de el, trimit la sentimentul sumbrului (paroxistic !).  Nu ştiu dacă s-a mai spus, însă Schiele îmi pare cel mai subtil ilustrator al lui Kafka. (sursa imaginilor cu prezentarea datelor „tehnice” ale picturilor, aici) (Alte impresii despre sumbrul cotidian, aici)

Anunțuri