Nu există iubire de creaţie fără suferinţă. Iubirea pe care o trăieşte personajul interpretat, dar şi iubirea pură pentru teatru, determină suferinţa adâncă a actorului-creator, aşa cum am văzut-o iradiind pe faţa Emei Done. Ea are vocaţia de a pune pe chipul de tragediană, ca pe acela al unei statui modelată de un sculptor de geniu, o furtună de sentimente…

Statuile2a

(Decupaj dintr-o fotografie publicată de ziarista Carmen Moraru pe blog)

De cum am văzut pantomima Drama Club, Statuile, mi-a revenit în minte o melodie a lui Alifantis, Dacă tu ai dispărea. M-au fascinat întotdeauna versurile cântecului, îmi era cât se poate de clar că sunt ale unui poet mare, însă tocmai de aceea eram încredinţat că nu sunt scrise de… Adrian Păunescu… Am vrut să fac o trimitere cât se poate de firească, în articolele anterioare referitoare de pantomima Drama Club şi astfel, căutând versurile într-o bibliotecă virtuală am dat, de necrezut pentru mine, peste:    

Adrian Păunescu – Dacă tu ai dispărea

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi !

În versiunea cântată de Nicu Alifantis, poate şi din raţiuni de ritm muzical, creatorul este sculptorul mitic Pygmalion. Dar şi trimiterea poetică la Hyperion, în a treia strofă a poeziei, e cât se poate de motivată… Pentru poezia asta şi alte câteva, omului (cu toate demnităţile sale) Adrian Păunescu i se pot ierta toate, pus în ordinea creaţiei şi nu a mundanului. Cu doar câteva versuri şi nu cu excesiva Cartea cărţilor de poezie (1999), autorul şi-a dăltuit – spre a rămâne în termeni sculpturali – locul în literatura română. Poezia are această calitate subtilă de a fi perceptibilă în dozaje fine, e energie fără masă, nu are nimic de a face cu densitatea brută a cărămizii, fie ea şi de hârtie…

Publicitate