Printre manifestările aniversare Laurian – 150 se vor petrece vineri, 30 octombrie, două vernisaje de expoziţii. Locul expunerii este holul intrării noului corp al liceului şi câteva imagini ale galeriei a publicat Elena pe blog. Dincolo de valoarea intrinsecă a demersului poeticesc-foto-grafic-pictural, incontestabilă de altminteri, expoziţia se remarcă prin ceva cu totul special – vorbesc deja de reunirea într-un tot a lucrărilor şi nu numai spaţială. Readuce în liceu, la maturitate, doi dintre foştii lui elevi, Cristian Bădiliţă şi Sorin Agachi. Şi mai are ceva neobişnuit această expoziţie, ea va fi una permanentă, lucrările urmând a rămâne liceului să însufleţească şi să integreze într-un ritm sacru spaţialitatea albă. Prin urmare, expoziţia are un anume rost, de fapt abia în aceste zile am înţeles că ea marchează simbolic punerea între paranteze a comunismului ca mod de a gândi, şi e cu totul semnificativ că această închidere se întâmplă în lumea şcolii, însă nu oriunde ci în Laurian. În sensul celor spuse e util să ne imaginăm cum ar fi fost umplută, cu numai o generaţie în urmă, tentaţia albă: cu flamuri roşii şi tricolore, în primul rând, un hidos baroc de pânzeturi ieftine şi inscripţii tăiate, cu măiestria pictorului, din polistiren. Peste tot, pe cel mai mic petec alb ar fi stat un panou cu extracte din pseudoistorie şi pseudoreuşite. Într-un colţ poate s-ar fi strecurat fotografiile mici ale câtorva olimpici… E o atmosferă reconstruită din oroare, însă ea ne-a marcat.

04_1200x1700

Acum, în spaţialitatea albă stă nu o ficţională utopie roşie ci frumuseţea unui întreg demers poetic şi plastic. Mi-am amintit cât de firească a fost strădania de anul trecut a copiilor care, într-o superbă joacă de-a privirea atentă şi sensibilă, au surprins imagini pe care şi le-au adus aproape, pe holurile prea lungi ale liceului… Libertatea nu se predă de la catedră, este starea de spirit a fiecărei zile. Ea se exersează cu toate simţurile, dar în special cu privirea.

Anunțuri