Ceea ce s-ar numi, într-o maximă extensie de termeni arta populară, a reprezentat pentru mine o continuă fascinaţie. Poate şi pentru faptul că am trăit într-un sat, în acea perioadă a rupturilor, la sfârşitului anilor 60 – începutul anilor 70, din secolul trecut. Am avut şansa să mai prind acei doar câţiva ani, când în gospodăria ţărănească (aş fi vrut să scriu românească, poate nu e prea mult spus) se trăia încă autentic şi autarhic: se făceau ţesături, apoi haine din ele, iar principalele scule erau meşterite de gospodar, de altfel foarte priceput în mai toate cele care ţineau de lemne, cuie, scoabe, funii şi curele, după cum gospodina ştia mai toate câte se pot şti despre pânzeturi, cusături, broderii şi încondeiere… Apoi toate s-au surpat dintr-o dată şi stativele au tăcut, maşinăria aceea fabuloasă s-a descompletat încet, şi a rămas scheletul albit din lemn de ulm. Mult timp lemnul lustruit al jugului vechiului car, în care rămăsese amprenta efortului, scobituri lustruite, de o culoare specială, era un obiect prin ogradă de care se tot agăţau privirea şi nostalgia… Apoi a dispărut, odată cu acea casă… Supraelasticul şi gumarii, tricotajele din fire sintetice au dislocat, în doar câţiva ani, o întreagă lume. Astfel de impresii îmi revin în minte când merg la expoziţii de artă populară. În sine astfel de manifestări sunt utile. La Iaşi, pe aleile din faţa Palatului Culturii are loc între 9 şi 11 oct. ediţia a X-a a Târgului meşterilor populari. Vizitându-l am regăsit câte ceva din autenticul folcloric. Poate nu e lipsit de importanţă că un obiect ajunge prin casele celor puţini, care încă nu s-au contaminat de minimalismul depersonalizat. E de spus că ceea ce se numeşte obiect de artă populară nu este artă în sine, frumosul popular vine din oglindirea frumuseţii omului, frumuseţea ţesăturii izvorăşte din nevoia de a fi frumos cel care o poartă, frumuseţea unui tipar de caş vine din nevoia de a fi frumos caşul… Arta populară nu cultivă frumosul ca împlinire estetică ci pentru a da utilităţii o vocaţie sărbătorească, sacră, desăvârşită prin energii creatoare. Din păcate comunismul a distrus şi în zona aceasta a sufletului colectiv, extrem de sensibilă de altfel, inventând artizanatul şi muncitorul calificat ca „meşter popular” într-un fel de CAP folcloric. A urmat uniformizarea şi reducţia drastică de motive şi tehnici de lucru, cu mult mai agresivă decât iele lui  Mattis (La blouse roumaine), un univers de o formidabilă complexitate ajungând să fie reprezentat de câteva ştergare împestriţate cu mult roşu, oriunde ar fi fost fabricate, la Brăila sau Dorohoi, în hale de producţie la oraş. Când am făcut fotografiile la deschiderea târgului de la Iaşi am căutat să surprind impresii de autentic şi a fost nevoie să le caut îndelung. Comercialul „decorativ” poluează şi astfel de manifestări, tot felul de împletituri din sfoară şi tapiserii foarte colorate… Prin urmare, imaginile mele păcătuiesc prin decupaj, prin decantare, nu sunt o frustă priză directă. De fapt titlul şi fotografiile sunt viziunea mea, filtrul meu interpus unei realităţi cu totul altfel.

108_6767

108_6771

108_6776

108_6798a

108_6794a

108_6793a

108_6795a

108_6800

108_6797

108_6787a

108_6790a

S-a întâmplat să întâlnesc şi un moment de autentic: 8 femei din Văleni, judeţul Vaslui, exilate undeva la capătul aleii tarabelor „oficiale”, parcă distanţându-se spaţial şi temporal, au aşezat pe asfalt câteva ţesături de cânepă, de in şi împletituri din lână. Nu cred că vor vinde mare lucru şi vor înţelege şi ele că priceperea lor, din păcate, nu  mai foloseşte…

Anunțuri