Încerc o confesiune, un exerciţiu care se practică pe blog. O să vorbesc despre muzica pe care o ascult… ca şi cum aş vorbi cât se poate de personal despre nimic… Astăzi la amiază am văzut la TV un documentar al lui Grigore Leşe. Cu apăsarea dialectală şi muzicală a cuvintelor sale, întreba cu simţ tragic pe un cioban despre cum e lumea asta – Leşe stăpâneşte procedeul aşezării în cheie tragică a interlocutorului, ţăran sau cioban autentic. Îl îndemna să cânte, aşa cum ar cânta de aiurea în singurătate. Omul nu a cântat, a dat de înţeles că gata, ajunge!, şi a plecat din cadru. Poate că sufletul său nu-şi mai amintea să aibă ceva în comun cu muzica, poate că pentru unii muzica e doar conjuncturală, ţine de nunţi, de botezuri… În ce mă priveşte, am trăit un moment de suspendare. De fapt, nu-mi aduc aminte să mă fi întrebat care e muzica în care mă regăsesc (şi cred că intervalul felurilor de muzică e destul de îngust pentru cei mai mulţi dintre noi). Aş fi vrut să spun că e Bach sau Enescu sau… Cu ei m-am întâlnit mai degrabă în liceu, atunci frecventam concertele Filarmonicii din Botoşani. În studenţie am fost la câteva concerte ale Filarmonicii din Iaşi, aşa am înţeles diferenţele între niveluri de interpretare. Însă muzica în care mă regăsesc este cea a formaţiei Pink Floyd. E în ea ceva care mă face să tresalt, ea e anestezic, antidot, antidepresiv, e melancolie deopotrivă, e adecvare la stări pe care nu le pot explica. Pot vibra la diverse melos-uri, un ritm antic îmi poate spune enorm, unul românesc autentic aşişderea, concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena e de mulţi ani o sărbătoare, un concert de pian e o încântare, un mare pianist sau violonist pot fi formule sacre ale virtuozităţii, însă nimic nu vibrează, în sufletul meu, ca o înregistrare Pink Floyd. Descoperirea muzicală din liceu, de la Ummagumma la The Dark Side Of The Moon şi, mai ales, The Wall, a rămas fascinatoriu neegalată peste ani. A urmat Amused To Death al lui Roger Waters, în percepţia mea ascultam Pink Floyd, nu am separat muzica foştilor membri de cea a formaţiei şi consider că au creat cu toţii doar muzică Pink Floyd. Vraja şi realizările muzicale de vârf Pink Floyd sunt tocmai, cred eu, cele orchestrale, de un simfonism autentic.

Dacă despre muzica lor enciclopediile (pe hârtie sau virtuale) vorbesc despre rock psihedelic, nu am întâlnit o trimitere, de altfel cât se poate de firească, la muzica suprarealistă, în fond oniricul e vehiculul consacrat al fantasticului şi suprarealităţii… Imaginile tipărite pe mapele albumelor Pink Floyd pot fi puse cu uşurinţă în legătură cu pictura lui Dali sau Magritte, în orice caz cu Omul Tragic.

Pink_Floyd_AnimalsFreeCovers

PinkFloyd

Pink-Floyd-pink-floyd-2122602-1024-768

În unele video-clipuri ale formaţiei cheia suprarealistă pare cu totul facilă, dacă suprarealist ar fi sinonim cu supradimensional… Supradimensionalul e doar faţa spectaculară a unor nesfârşite convoaie de măşti, dincolo de care e rătăcire în singurătatea fiecăruia dintre noi… închişi în valizele mesagerilor cu melon.

Anunțuri