Ficţionalul pătrunde în profunzimea minţii mele şi e greu să schimb o astfel de percepţie. După citirea romanului lui Kafka, nu pot desprinde Castelul de imaginarul absurdului, după cum nu pot desprinde o abaţie de imaginarul bibliotecii labirintice din Numele trandafirului al lui Eco. Când revăd însă Lăzarea, încerc să-mi reprezint acel spaţiu nu numai ca unul al castelului închis, terifiant, sumbru, cum nici nu cred să fi fost vreodată, ci mai degrabă ca predilect al artelor şi al revelării sacrului în formele lumii de aici şi de acum.

IMG_2488

Spuneam într-un text publicat cu doar câteva zile în urmă că Lăzarea e oarecum enigmatică, în densitatea ei incredibilă de romanic, gotic, renascentist şi actual îngrămădite pe coasta muntelui Szármány: biserica romano-catolică, mănăstirea franciscană, castelul conţilor şi tabăra de creaţie artistică.

IMG_2519a

IMG_2554

Referinţe despre castelul din Lăzarea apar la Vasile Drăguţ (Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 188) menţionându-se că a fost ”Construit în etape, corpul cel mai vechi datează din 1532, restul clădirilor fiind adăugate în jurul unei curţi dreptunghiulare (75 x 100 m) în 1631 – 1632. Caracteristică este tratarea decorativă a elementelor de fortificaţie la colţurile incintei: 3 turnuri cu secţiune aproape pătrată şi unul de plan poligonal cu 7 laturi. Întregul complex era prevăzut cu metereze, maşiculiuri, drumuri de strajă. Amprenta stilistică este a Renaşterii (s. D.A.); toate faţadele au fost decorate cu atica poloneză. În întregime tencuită, faţada este acoperită cu picturi decorative; pe registrul inferior al turnurilor tencuiala imită bosajele în diamant sau au motive florale stilizate.”

IMG_2571

Grigore Ionescu (Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 429) distinge, pentru începutul sec al XVII-lea, două categorii de castele transilvănene. O primă categorie a „… castelelor-cetăţi, care, servind şi ca locuinţe, au avut totuşi ca principală funcţie pe aceea de apărare, motiv pentru care au fost înzestrate cu mijloace speciale de întărire capabile să le asigure nu numai o apreciabilă forţă de foc, dar şi o puternică rezistenţă, putând să suporte un asediu îndelungat…”

IMG_2480

În această formulă este inclusă „…într-o oarecare măsură Lăzarea…” (Idem) Într-o altă categorie Grigore Ionescu plasează „… castelele de locuinţă, în compoziţia generală a cărora dispozitivele de apărare propriu-zise sînt foarte reduse, menite să facă faţă cel mult atacurilor întîmplătoare ale unor poghiazuri şi mai ales răscoalelor ţărăneşti. Dar cu toată această funcţie redusă de apărare, învederată şi de numărul şi dimensiunile mari ale deschiderilor care apar pe faţade, multe din aceste castele continuă să aibă înfăţişarea de ansamblu a unor clădiri fortificate. Aceasta pentru că se menţin în compoziţia lor arhitecturală atât bastioanele de colţ – care adăpostesc acum saloane sau camere de locuit amplu luminate –, cât şi cîteva din elementele de detaliu născute din nevoile apărării, cum sunt crenelurile şi «machicoulis-urile», folosite de data aceasta însă ca simple motive decorative, fapt care învederează şi teza potrivit căreia forma de artă evoluează mai încet decât conţinutul.” Finalmente, Ionescu constată că Lăzarea are rolul său special de trecere de la o formulă la alta: „Prevederea întregului complex cu mijloace de apărare – creneluri, metereze, «machicoulis-uri», drumuri de strajă – este aici mai mult de ordin simbolic. Toate aceste elemente caracteristice au în compoziţia generală a întregului un rol decorativ, încât putem socoti ansamblul de la Lăzarea ca desăvârşind trecerea către castelele a căror funcţie principală era locuinţa. Castele care aparţin categoriei de locuinţă se caracterizează printr-o arhitectură a faţadelor mult mai deschisă, mai puţin severă…” (Id.,p. 432)

IMG_2574

IMG_2582

V. Vătăşianu (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, colectiv al Institutului de Istoria Artei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, cap. Arta în Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea pînă în primele decenii ale secolului al XIV-lea, p. 165) nu aduce comentarii ample cu privire la castelul din Lăzarea, rezumându-se la a preciza că „Relaţiile continue cu Polonia favorizează şi în cursul secolului al XVII-lea pătrunderea unor detalii specifice în decorul arhitecturii transilvănene. Asemenea detalii sînt: atica articulată cu arcade oarbe pe pilaştri şi cornişa încoronată de creneluri. Motivele acestea se întîlnesc la castelul din Lăzarea (jud. Harghita)…”

IMG_2579

IMG_2576

(Mâchicoulis – dispozitiv de apărare, constând dintr-o serie de deschideri, amenajate la partea superioară a curtinelor (zidul de împrejmuire al castelelor, cetăţilor sau oraşelor, străpuns de metereze şi încoronat cu creneluri), a turnurilor, la drumurile de strajă, în podeaua nivelului construit în consolă, pentru a permite apărătorilor supravegherea picioarelor zidurilor şi aruncarea proiectilelor. În imaginea 5 – de sus în jos – sunt vizibile astfel de orificii imediat deasupra cornişei.)

Reclame