Dl_Dorcu_Zilele_Laurian_Oct_2007

Într-o lume tulbure şi parcă tot mai tulburată, Liceul Laurian, străzile din Botoşani însele au cunoscut un domn de o nobilă discreţie şi intelectualitate, profesorul de istorie Aurel Dorcu. Vocaţia de profesor este una rară, iar amabilul până la devoţiune Aurel Dorcu i-a fost un superb model. Nu cred să existe cineva care să-l fi cunoscut şi să-l fi auzit pe profesor, la ore, prin galeriile de artă sau pur şi simplu undeva pe stradă, vorbind despre Vivaldi, Albinoni, Bach, mai ales Bach şi Luchian, altfel decât in sotto voce, dar cu câtă candoare… A fost mai mult decât un profesor de istorie, a fost un profesor special de istoria artei, de pasiune pentru artă. A fost fascinat de Stejarul lui Andreescu, zugrăvit în culorile toamnei într-un luminiş de pădure, un stejar singuratic, şi de Anemonele lui Luchian. Tabloul lui Andreescu îi oferea profesorului prilejul să vorbească despre ce este definitoriu în alcătuirea lumii artei şi a lumii în genere: compoziţia şi contrapunctul. Ion_Andreescu_StejarulÎn perioada comunistă, cabinetul de istorie din Laurian nu semăna deloc altora. Era ca o sală de bibliotecă. Panouri pe fond negru înfăţişau personalităţile istoriei. Cromatica stridentă a perioadei comuniste lipsea, sau cel puţin eu am rămas cu impresia asta. În orice caz, temele predilecte ale lecţiilor sale, pe care le dezvolta ore în şir, erau cele de istoria artei, de la cea universală la cea românească, de la medieval la, mai cu seamă, prima jumătate a secolului XX. Insista fascinant asupra sincronismului culturii române, în acea perioadă, cu marea cultură universală. La Cercul de istorie duminicile anului şcolar deveneau sărbători ale culturii, în care oficia pentru noi un maestru spiritul, aşa îl percepeam atunci, aşa mi-a rămas în memorie. Este incredibil cât de mult poate modela conştiinţele un profesor cu har şi dedicat vocaţiei sale. Prezentările domnului profesor erau un film al artei în sofisticată regie proprie, cu proiecţii de diapozitive, audiţii muzicale şi de poezie, un serial ce rula duminica „la matineu” în cabinetul de istorie cu storurile trase, perdele grele, negre, ce ne separau de cotidianul acelor timpuri şi ne închideau într-un spaţiu al reflecţiei. Impactul asupra gândirii în formare a fost salvator pentru generaţiile care, altfel, nu s-ar fi modelat decât prin cultura şurubului şi a ateismului. Acele prelegeri ale corespondenţelor dintre arte îmi sunt acum vii în memorie: literatură, muzică, pictură, Eminescu – Mai am un singur dor, Enescu – Poemul Simfonic Vox Maris, cu acea arhitectură de acorduri cu totul altfel decât înţelegeam a fi muzica, Dărăscu – Corăbii la Balcic… Aurel Dorcu a fost un profesor al corespondenţelor pe înţelesul elevului, deschizând minţile. Poate că receptarea artei ţine de sensibilitate dar, cu siguranţă, modelează caractere prin cele mai fine şi subtile resorturi. Profesorul era prezenţa agreabilă la concertele Filarmonicii, la expoziţiile galeriilor de artă din Botoşani, pe unele vernisându-le, pe altele recenzându-le în presa culturală, la evenimentele Laurianului. A sperat mereu în vocaţia culturală a oraşului şi, mai ales a Ipoteştilor, unde de altfel a şi donat o valoroasă parte a colecţiei sale de pictură. „Eu simt că locurile astea mă iubesc”, a spus Luchian, spre sfârşitul vieţii. Domnule profesor, locurile astea care v-au fost dragi şi Laurianul cu generaţiile ultimilor decenii vă iubesc.

Anunțuri