Uneori, după o vacanţă, mi se întâmplă să-mi rămână câteva imagini, ca o poveste neterminată, ca o arie necunoscută, despre care vreau să-mi amintesc sau să-i aflu autorul, ca un tablou dintr-o galerie pe lângă care am trecut poate prea în grabă, suficient cât să-i fi prins o tuşă surprinzătoare, o „impresie de răsărit”, poate, însă nu i-am dat atenţia cuvenită şi nu am reţinut numele de pe etichetă şi nici măcar denumirea pânzei… Apoi, întors la ale mele, caut zile în şir prin albumele perioadei în care a fost pictat acel tablou sau ascult ore în şir arii mai puţin cunoscute, poate astfel să aflu „esenţialul” şi să-mi astâmpăr obsesia. Aşa s-a întâmplat şi cu miniaturala biserică argeşeană…

DSCN0451

Un moldovean poposit în faţa bisericii Olari, va fi surprins de ceva ci-i va părea foarte cunoscut la acea biserică: formele arhitecturale de acasă. Tocmai forma acoperişului din şindrilă este ceea ce dă prima impresie de neobişnuit pentru o biserică situată la Curtea de Argeş: acoperiş simplu cu pantă mare peste navă şi de forma unei căciuli piramidale, cu pantă frântă spre poală, la turnul clopotniţă. Pentru cineva familiarizat doar cu arhitectura muntenească, forma bisericii îi poate părea dea dreptul bizară: biserica nu are elegantele turle munteneşti, acoperişul e ţuguiat, e cu totul altceva faţă de elegantele rotunjimi care reliefează bolţile bisericilor de pe acolo. Tocmai puternica impresie arhaică pe care o transmite biserica de la bun început privitorului, impresia că e mult mai veche decât perioada în care a fost construită (sec. al XVII–lea) atrage atenţia. În lucrările de istoria arhitecturii sau artei, biserica e prezentă ca o raritate a arhitecturii munteneşti, subliniindu-i-se aspectul pitoresc şi surprinzător rural: „… monument pitoresc de mici dimensiuni, are un pronaos poligonal …” (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 120), sau, în aceeaşi linie, „Micuţă şi de o formă aparte în plan, biserica cuprinde un pronaos poligonal…” (Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, pag. 381). Lui Vasile Drăguţ biserica nu i-a spus mai mult (după cum rezultă din lucrarea citată). Ori, tocmai pronaosul poligonal, dimpreună cu forma acoperişului în ansamblu, dar mai ales forma şi plasarea turnului clopotniţă, frapează la primul contact cu acea neaşteptat de compozită biserică. Însă dintre cercetătorii de prestigiu care s-au preocupat de biserica argeşeană a olarilor (inclusiv în Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72), doar Grigore Ionescu a remarcat mai mult, şi anume că „Soluţia (forma în plan, n. D.A.) adoptată prezintă analogii cu câteva biserici moldoveneşti construite în a doua jumătate a veacului XVII (Bozieni în judeţul Bacău, Paşcani în judeţul Iaşi şi altele) şi nu e exclus ca modestul dar deosebit de pitorescul monument de la Argeş să fie un reflex al acestei tradiţionale formule moldoveneşti, atât de apreciată dincolo de Milcov în aceeaşi vreme.” (op. cit., pag. 381). Grigore Ionescu a văzut legătura cu bisericile din Moldova, dar nu a reuşit să privească dincolo de timpul în care a fost ctitorită biserica argeşeană (sec. XVII). Însă exact forma poligonală a pronaosului, atât de rar întâlnită în întreaga arhitectură ecleziastică din Moldova şi, cred, şi mai puţin în Tara Românească, pe care de altfel o remarcase atât Grigore Ionescu dar şi Vasile Drăguţ, este cea care sugerează legături mult mai devreme în timp, la sfârşitul sec. al XV-lea, în epoca lui Ştefan cel Mare, cu splendida ctitorie din 1492 (1493) de la Bălineşti, judeţul Suceava, a logofătului Tăutu. Comparând formele în plan ale celor două biserici, cea din Curtea de Argeş pare copia redusă la scară, şi cu uşoare imperfecţiuni, a celei de la Bălineşti.

108_5303

(Biserica Bălineşti, plan, reproducere după Istoria Artelor Plastice în România, vol. I, pag. 307)

108_5313

(Biserica Olari, plan, reproducere după Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, pag. 382)

Formulele de boltire diferă însă, încât aspectul de sinteză vioaie, şi nu de reproducere fidelă a modelului, este vizibil la biserica olarilor, bolta pronaosului fiind mult mai „sofisticată”. Nu afirm că pictura exterioară existentă la biserica Olari a fost inspirată de pictura moldovenească, aspectele stilistice leagă scenele de pictură exterioară păstrate la biserica Olari de tradiţia picturii din Ţara Românească, dar aduc, totuşi, în discuţie că şi biserica de la Bălineşti a fost integral pictată la exterior. Pe de altă parte, pilaştrii angajaţi existenţi la exteriorul bisericii Olari sunt cei care potenţează impresia de arhaic, sugerând o legătură vizuală peste timp, tocmai cu edificiul de la Rădăuţi a lui Bogdan I (a domnit între 1359 -1365).

DSCN0448

DSCN0449

Despre contextul picturii exterioare de la biserica Olari, este de remarcat că „În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie. În vreme ce iconografia tradiţională se menţine mai ales în mediile călugăreşti, o accentuată înnoire substanţială se petrece sub impulsul unei sensibilităţi artistice hrănite de fondul viguros al creaţiilor populare. Se împămîntenesc acum formele picturii clasei mijlocii ce prezintă trăsături comune atît în tîrguri, în oraşe cît şi în mediul sătesc. Ca şi iconarii, zugravii folosesc în pictura religioasă detalii culese din viaţa contemporana. Se precizează, localizîndu-se, piese de costum ţărănesc … instrumente muzicale, unelte de muncă; pe faţadele pridvoarelor se reprezintă ţigani ursari şi scene de vînătoare… Se reprezintă des tema morţii şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera (biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti (fig. 69), Titeşti, Olari-Curtea de Argeş, Păuşeşti-Măglaşi, Vladimiru şi Turcenii de Jos); legende ca cele ale sfinţilor Eustaţie Plachida şi a sfîntului Hubert, imprimă repertoriului iconografic o coloratură cu totul originală.” (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, pag. 72). Oricum, ceea ce impresionează este o sugestie de chipuri senine ale sfinţilor ierarhi, „rubiconde, uşor înveselite, ca după o agapă creştină”, după cum remarca şi Sorin Preda într-un articol din Formula As, nr.856/2009.

P7025933

P7025936

Anunțuri