Curtea de Argeş ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Arge%C5%9F ) este, pentru noi, un loc al reîntoarcerii. Îi purtăm aromele de vară în suflet 3 … 4 ani, întărite de parfumul tare, miraculos, al obligatorii urcări de o zi în Munţii Făgăraş, măcar până la barajul Vidraru. Apoi, pe nesimţite, în câte un an abandonăm alte proiecte pentru vară, la care gândim încă de pe la Paşti şi dintr-o dată plecăm la Argeş, aşa spunem generic acelui topos, practic destul de restrâns ca întindere: şirul de localităţi pe care le rememorăm între Piteşti şi Curtea…, tocmai trecem de Băiculeşti, apoi de Zigoneni … Uneori intrăm în Curtea… dinspre Câmpulung Muscel şi atunci se vede un indicator cu nume de localitate misterios şi himeric, Corbi de Piatră… În Curtea… ne oprim pe Valea Domnei, acolo e parfumul cel mai intens, inconfundabil, al locului… Este posibil ca Valea să fie una dintre cele mai vechi zone a secularei cetăţi de scaun – încă din zorii evului mediu muntenesc – dacă se numeşte a Doamnei. Însă „istoria” de fostă cetate de scaun e camuflată, în toponimul localităţii, de atributul mai recent, acela de curte domnească. Nu întâmplător, pe axa Biserica Domnească şi Cetatea Poenari stă ctitoria lui Neagoe Basarab, Mănăstirea Argeşului, cu a ei „istorie” camuflată de legenda topită în baladă, cea a Meşterului Manole, zidarul din timpul mitic al lui Negru Vodă… Biserica Domnească şi Mănăstirea Argeşului sunt reperele prezente în orice pliant turistic despre Curtea…, oricât de sumar ar fi… În ce ne priveşte, nu am văzut decât Argeşul de vară, de vacanţa mare. Nu ştiu cum arată locurile iarna, dar le imaginez ca fabuloase toamna, cu dealurile împădurite, ruginii ca arama şlefuită, care duc linia orizontului undeva foarte sus. Însă dincolo de rezonanţa profund medievală a toponimului, de cum am văzut prima dată localitatea, în 1984, m-a frapat strada ei principală, de undeva mai sus de piaţă şi până dincolo de Biserica Domnească.

108_5036a

108_5038

108_5062

Cu dublul ei şir de case cu două caturi înalte, cu faţade sparte din loc în loc de pasaje înguste, prin care abia încap doi trecători alături, strada lasă o frumoasă impresie de racordare la eleganţa Belle Époque a începutului de secol XX, prelungită în mai toată perioada interbelică. Fostele dughene şi prăvălii de la parterul caselor au ajuns, în verile anilor 80 – 90, magazine furnicar iar astăzi sunt spaţii de SRL-uri, în care abia mai intră cineva. Formula succesului în arhitectura începutului de secol XX a fost eclectismul neobaroc, cu accente Art Nouveau, iar bucata de stradă din Curtea de Argeş nu face excepţie… Pe tipologiile consacrate, prin practica academică, s-au grefat motivele recunoscute ale arhitecturii Art Nouveau: ferestre în formă de potcoavă sau arcade eliptice, frize cu o abundenţă vegetală, figuri feminine derivate din estetica simbolistă,  suavele femmes-fleur, console în curburi organice care susţin balcoanele.

108_5052

108_5041

108_5053

Un accent surprinzător Art Déco se regăseşte la clădirea Pieţei. Estetica Art Déco este o creaţie originală a Franţei din perioada interbelică şi s-a răspândit sub forma unui modernism edulcorat, accesibil şi tolerant faţă de tradiţia istorică. În România, arhitectura Art Déco s-a impus episodic, datorită vocaţiei de a imprima peisajului urban o expresie în acelaşi timp modernă, dar şi monumentală; volumele în trepte ale aticurilor şi frontoanelor clădirii pieţii din Curtea de Argeş evocă motivul tipic Art Déco al ziguratului şi, cu siguranţă, acel ceva milenar fascinează…

108_5065

Despre acel fel de frumos – á la Belle Époque – din Curtea de Argeş, enciclopediile şi monografiile nu vorbesc. Ne-am cufundat şi anul acesta, într-o zi răcorită de ploaia sfârşitului de iunie, în poezia acelei străzi. Eu nu afirm că strada aceea este un „etalon” al stilului, nici pe departe ( astăzi casele sunt oricum urâţite de culorile puse fără jenă, de reclame, de cabluri, de lipsa de reparaţii), dar ea este, cu precădere, un loc închegat al spiritului de fineţe… Aşa mi-a rămas în imaginile memoriei.

108_5079