… erau jaloanele obligatorii, an după an, la fiecare ediţie a Colocviului Naţional Studenţesc Mihai Eminescu de la Iaşi. Un proiect care a rezistat doar datorită protagonistului, profesorul Dumitru Irimia. ”Eu simt că locurile astea mă iubesc” a spus cândva Luchian, despre nişte locuri dragi lui, într-o vară în care boala l-a mai lăsat să se bucure de ele… La fel a simţit poate regizorul acelui itinerariu fix, reluat mai bine de 30 de ani. Le-am numit jaloane, ele însemnănd esenţialul dintr-o varietate posibilă de trasee iniţiatice. Reperele enumerate deja constituiau 4 sinteze de care spiritul tânăr trebuia să ia seamă: Ipoteşti, una de spiritualitate, Dragomirna, una de arhitectură, Suceviţa, pe cea de iconografie exterioară, cea mai surprinzătoare realizare medievală a spaţiului românesc, încununată într-un ”cântec de lebădă” şi Putna, o sinteză de istorie.

P4213270a

E lesne de observat că în afară de Ipoteşti, reperul mai aproape de noi în timp, celelalte erau un recurs la istoria seculară exemplară. Poate că sub cotidiene impresii, traseul nu şi-a arătat fiecărui student valenţele mitice. Însă efortul semănătorului urma să rodească peste ani. Profesorul nu explica didactic traseul său, l-a prefigurat şi l-a lăsat să-şi devoaleze virtualităţile. Poate că nu întâmplător pe traseu nu s-a regăsit Voroneţul, de pildă. Şi nu din economie de timp, cine l-a cunoscut pe Dumitru Irimia organizatorul colocviului, ştie că ar fi făcut programul să ”meargă” în orice condiţii şi ar fi găsit fărâma de timp necesară…

P4153054a

Ieri, la înmormântarea profesorului s-au spus câteva gânduri de adâncime: Dan Hăulică a vorbit despre ”plenitudinea faptei” pe care şi-a întemeiat Dumitru Irimia trecerea sa prin existenţa antumă, să o numesc astfel. Lăcrămioara Dincă a adus o umbră de umor vorbind despre ”perplexitatea„ simţită de studenţi şi nu numai, de apropiaţi şi nu numai, la câte o remarcă tăioasă, ca o lamă de stilistician, apoi îi vedeau profesorului ochii, cu privire balsamică şi ”fiinţa” îşi revenea în fire… Sufletul unei profesoare de la Universitatea din Bălţi a vorbit în numele celor din Basarabia, pe care profesorul i-a iubit: şi-a amintit că aşa începe ”jocul”, cu lecţia pregătitoare pe care profesorul o dezvoltase, cea a ”lumii de sensuri” (era una din sintagmele predilecte în ”sistemul” de gândire al lui Dumitru Irimia) din vorbele Dumnezeu să-L ierte! În opinia altui vorbitor, intelectualitatea ieşeană îi datorează lui Dumitru Irimia păstrarea academismului autentic, în tradiţia mentorului Gheorghe Ivănescu, într-o societate complet ignobilă, cum ajunsese cea românească în prima perioadă a comunismului. Pare puţin ? O, nu, nu, este enorm… tocmai pentru că au fost pe deplin uitate (şi par a fi şi astăzi) acribia şi onestitatea ştiinţifică ! Iar dintre confesiunile de ieri, care merită semnalate, este şi cea a unui vorbitor care şi-a amintit că pentru o viitoare discuţie amplă cu profesorul nu a existat niciodată timp… Vorbitorul nu a spus şi de ce… Dumitru Irimia a trăit într-un timp personal, pe ”repede înainte”, în trepidaţia căruia doar episodic se putea rezista; Dumitru Irimia a exersat mereu singurătarea alergătorului de cursă lungă, iată însă că în spaţiul intelectual nu şi în durata vieţii. Însă despre ”plenitudinea„ vocaţiei de profesor s-a vorbit parcă mai puţin ieri. S-a vorbit despre trei iubiri: Eminescu, Limba Română şi Basarabia! Aş adăuga iubirea profesorului pentru intelectul celor pe care i-a modelat. Numai o astfel de enormă pasiune a făcut ca proiectul Colocviul Eminescu să dureze, mai ales după anii 90. Aş mai adăuga ceva, poate surprinzător: spiritul lui Dumitru Irimia a înţeles în profunzime marea pictură murală medievală din Bucovina, locul şi rolul acesteia în spiritualitatea românească. (Dar despre asta voi vorbi într-un alt comentariu…)

P7066183a

Acum mă întorc la rememorările noastre: cu prof-ul am avut câteva discuţii, însă amintirile a trei ieşiri în natură sunt copleşitoare: una la Ipoteşti, cu Dumitru Irimia zburând realmente pe dealurile acelui loc, una la Gălăneşti, în 1996, fremătând de emoţia pregătirii urnei – ce urma să fie depusă la mormântul lui Ştefan cel Mare de studenţii din toate centrele universitare – şi o alta tihnită, pe o creastă de deal din Codrii Voronei… Timpul a îngheţat acum într-o privire către zare.

Reclame