Pentru toţi cei care poposesc pe acest blog, unii zilnic, alţii mai des, alţii episodic – cineva a ajuns să mă viziteze căutând bloguri triste – o să expediez o vedere de sezon, care prefigurează vacanţa noastră la munte. Pe virtualul ”avers” al ilustratei am plasat reproducerea unui tablou de Vasile Doru Ulian. Am întâlnit picturi care se pretează fotografierii… Nu e cazul cu aceasta. Cu cât pictorul e mai talentat şi pictura sa mai subtilă coloristic, aparatele de fotografiat, oricât de sofisticate, îşi arată limitele. De regulă, când am fotografiat un colţ de natură tocmai pentru lumina, ceaţa, configuraţia lui specială etc., prin urmare pentru ceea ce îl făceu interesant pentru suflet, am observat pe ecran că poza a pierdut apropape totul din ceea ce văzusem eu… De asta clipa este esenţială şi experienţa noastră personală irepetabilă şi neîmpărtăşibilă, oricât talent am avea povestind-o, altfel spus: în fiecare din noi ”o lume îşi face încercarea”, lume numai a noastră, pe care nu ştiu dacă o ducem undeva, dar sigur o luăm cu noi… Aşa s-a întâmplat şi când am încercat să fotografiez pictura lui Ulian, Bolovăniş – la Vaşcău, datată ’90, iun., u.p., 450 mm x 500 mm. Ulian este pictorul care pictează ceea ce vede cu atâta uriaş talent încât pânza preia cu absolută fidelitate şi ”clipa cea repede” şi sufletul locului; timp şi spaţiu rămân eternizate pe o suprafaţă finită (cât timp se vor menţine pe pânză efemerele uleiuri uscate)… Fotografia aceasta e cu totul altceva decât pictura, e doar o copie ”infidelă”.

UlianBolovanis90

Pe ”reversul” ilustratei o să vă împărtăşesc din impresiile mele privind tabloul, ca şi cum aş fi bătut cu piciorul, într-o drumeţie de vacanţă, coasta Munţilor Bihorului, în preajma Vaşcăului drag lui Ulian. Era un sfârşit de iunie cu prea mult soare şi adia un plăcut şi răcoros vânticel printre stânci. Abia trecuse de prânz şi soarele făcea să pară văruite cu var alb-stis stâncile, în restul timpului gri. Undeva în zare, printre copacii subţiri de pe creastă, cerul a căpătat culoarea începutului de furtună, e violaceu şi de un albastru ameninţător. Se făcuse linişte de puţin timp, aerul cel bun şi răcoros s-a oprit. O pală aspră de vântoasă a măturat dintr-o dată copacii de pe creastă, făcând să tremure ameninţat frunzişul lor mărunt, iar pictorul a apăsat grăbit ultimile tuşe de verde… Terminase la vreme! Eu am continuat să privesc fascinat bolovănişul. Mai târziu aveam să înţeleg de ce, am mai văzut cândva astfel de lespezi într-un vechi cimitir, erodate, unele încă verticale, altele prăvălite şi într-o rână, parcă toate de aceeaşi mărime, toate la fel şterse… Iar acolo, la Vaşcăul pânzei din faţa mea pe care o contemplam, divinitatea a pus tufişurile să crească în forma unei uriaşe cruci deasupra cimitirului geologic de pe munte. Ne-am stâns lucrurile şi am continuat să povestim pe drum, eu micul sac în care nu aveam nimic iar pictorul pânza, pe care încerca să o ferească de primii stropi grei ai ploii.

Anunțuri