Am admirat îndelung, pe excesul de lumină al amiezilor care dogoresc de câteva zile, fortăreaţa Mănăstirii Bârnova. Felul special în care se proiectează zidăria veche pe fundalul masivului deal împădurit, tencuiala ei roasă de timp şi vânturi, ruginiul tablei, dau o impresie de parfum învechit, gelatinos, învăluind o abaţie veche, oarecum ireală, cenuşie ca un fort al umbrelor, miraj de corabie fantomă.

108_4684

Comentariile îmi displac, uneori. Aşa că propun o sumară lectură din N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi: monografie istorică şi socială ilustrată, Iaşi, Ed. Tehnopress, 2004 (ediţia originală, Tipografia Naţională din Iaşi, 1913 -1915). Am preferat să păstrez savoarea, parcă de cronică, a scriiturii începutului de secol XX. Ctitorul Bîrnovei a domnit între 1626 – 1629 şi în 1633 (aprilie – 2 iulie). „Murind Radu Mihnea-Vodă, o samă de boeri aleg Domn pe Hatmanul Miron Bîrnovski, pe când alţii, mai puţini însă, erau în potriva lui, ştiindu’l prea dat în dragoste de prietenie cu Turcii şi cu Tatarii. Îndată ce se sui în scaun, Miron, după obiceiul Domniei de pe atunci, trimese repede olaci cu vorbă şi pungi de aur multe la Sultan, de’i dădu steag de Domnie. Sub Bîrnovski tara începu să mai răsufle, să’şi revie în fire, şi să se umple iar de oameni şi de belşug, căci doborî multe biruri şi chemă muncitori şi meşteri străini, cu care înfiinţă chiar mai multe sate, cu drepturi de slobozii. Miron-Vodă a zidit apoi mînăstirea mare din dricul Iaşilor, cu hramul Sfintei Maria şi mînăstirea Hangul la munte; apoi mînăstirea Dragomirna, începută de Mitropolitul Crimca, a sfârşit-o Miron; şi Bîrnova din codrul Iaşilor a început-o numai, dar n’a avut parte s’o sfîrşască, apucîndu’l mazilia, că a încheet’o apoi Dabija-Vodă. A mai lucrat şi la biserica lui Sf. Ioan Botezătorul din Iaşi, pe care o pornise maică-sa. Precum Vizirul îi ceru haraci mai mare, peste obicinuinţă încă 40 de pungi de bani, şi Miron nu vroi să-i dee «ca să nu facă asupra ţărei greutate şi obicei», îi veni mazilia, după nici patru ani de Domnie. Mazilitul Vodă-Bârnovschi apoi cumpărîndu’şi un sat, Ustia, în ţara leşască, nu departe de Nistru, s’a dus cu totul acolo.” (pag. 110)

108_4681a

„Ce pacat că un monument aşa de frumos cum este acesta, aşa de inpunător, trainic şi vrednic de a fi cercetat de lume, stă mai deşert cu anii, căci mai nimene din lumea romînească şi creştină a oraşelor aproape nu’l cunoaşte, cum este el situat în singurătatea în care se găseşte, şi cu nepasarea celor ce ar trebui să vegheze asupra unor atari sfinte locaşuri.” (pag. 460)

Reclame