De câteva săptămâni e secetă. De vreo 2 săptămâni, căldurile ca de vară dogoresc şi usucă pământul. După toate aparenţele e o vreme deşertică: la amiază 30 °C şi dimineaţa 12. Prognozele anunţaseră deja, ca pe o sentinţă implacabilă, că e şi va fi secetă. Însă totul s-a schimbat începând cu noaptea de joi (28 mai) de când plouă: fără furtuni, purificator, răcoros, aproape rece, liniştitor, în reprize când dese când de ploaie rară… Şi, pentru că, prin lumea satului se vorbea deja că seceta e un semn al supărării din cer pentru păcatele de pe pământ, am auzit un fel de răspuns pe care l-a dat, ca pentru sine, o femeie. E o vorbă adâncă, simplă, teologică prin excelenţă: „Dumnezeu nu-i ca omul cel rău!…” Adică El, Dumnezeu al creştinilor, despre care vorbea cu încredere deplină femeia, nu e nicidecum răzbunător. Că, după mare mila Sa, „ştie vremea când trebuie ploaie”. Atunci mi-am amintit frumuseţea spuselor psalmistului:

„Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul.
Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;
Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;
Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.”

(Psalmul 103 – Al lui David, versurile 14 – 17)

Anunțuri