Articolul de faţă e inspirat de un text incitant şi frumos ilustrat, apărut pe blog-ul Bibliophyle, Oracolele Sibilice (16.05.09): http://bibliophyle.wordpress.com/2009/05/16/oracolele-sibilice/#comments . Unul dintre comentariile ulterioare la text aparţine autorului articolului: „chiar nu ştiu, nu cred ca sibilele au sens în creştinismul ortodox. Personal nu am văzut nimic în iconografia noastră în legătură cu sibilele”. Asta mi-a readus în minte tema filosofilor greci şi a Sibilei în iconografia medievală moldovenească, mai precis în pictura exterioară, temă ale cărei sensuri se pot extrage în legătură cu o alta, lângă care este în mod „obligatoriu” aşezată, Arborele lui Eseu. Însă tema apare şi în iconografia sfârşitului de Ev Mediu din Muntenia, unde, surprinzător, are o bună şi specială reprezentare tot în pictura exterioară. Iată că nimic nu e singular pe lume. Dacă realizarea de apogeu a temei Sibilei este pictura lui Michelangelo din Capela Sixtină, la confluenţa dintre pictura cu tematică ortodoxă a bisericilor şi cea populară (prin influenţele unei mentalităţi laice, nutrită cultural, totodată), au „migrat” pe faţadele bisericilor filozofi antici şi Sibile. Oare de ce ?    

O tratare a temei Arborele lui Ieseu (Eseu) alături de temele principale ale planului iconografic al picturii esterioare la bisericile din Moldova de Nord se găseşte la Wladyslaw Podlacha, Grigore Nandriş, Umanismul picturii murale postbizantine, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985; Vol. I, Wladyslaw Podlacha, Pictura murală din Bucovina, pag. 234 – 241 (notele privitoare la comentarea la zi a unor afirmaţii din textul original, din 1912, aparţin istoricului artei Anca Vasiliu).

108_2995

Arborele lui Ieseu se găseşte de obicei pe peretele exterior dinspre miazăzi. Drept exemplu poate să servească Suceviţa.” După o descriere a reprezentării alegorice, care nu are relevanţă aici, urmează observaţia de interes: „Ceea ce dă Arborelui lui Ieseu pe teren bizantin (tema este una predilectă în pictura sau vitraliul occidentului medieval, n. D.A.) un caracter deosebit, este adausul chipurilor filosofilor greci şi a Sibilelor, aşezate în lateralele şi (sau, n. D.A.) dedesubtul compoziţiei. În bisericile bucovinene găsim totdeauna acest adaos. (s. n. D.A.)

108_2992a

Înţelepţii greci, cum putem uşor prevedea, nu au nimic clasic în ei; sunt concepuţi cu totul naiv aşa cum şi i-a închipuit pictorul. În îmbrăcăminte, care o imită pe cea regală sau princiară ale tipurilor biblice, cu coroane pe cap, cu mantale sau fără mantale, stau Socrates, Sofocles, Platon, Pitagora, fiecare însemnat Elin (grec) sau chiar Ţari (împărat). […] Platon … se deosebeşte din punct de vedere iconografic între ceilalţi, prin faptul că pe coroană poartă un sicriu mic sau un sarcofag deschis, în care se văd osemintele unui om. Acest adaos este aici evident o aluzie la învăţătura despre nematerialitatea sufletului, învăţătură în cadrul căreia Platon a dat filosofiei cel dintâi argument ontologic în favoarea nemuririi. De ce tocmai lîngă Arborele lui Ieseu apar nedespărţite chipurile învăţaţilor greci ne va lămuri lectura pasajelor respective din Erminia atonită (pp. 164 – 165). La sfârşitul cărţii a doua, imediat după pasajul închinat proorociilor despre Maica Domnului, şi imediat înaintea descrierii Arborelui lui Ieseu, care în ideea lui principală se referă la Maica Domnului şi la Hristos, autorul Erminiei a aşezat expunerea înţelepţilor greci şi fiecăruia dintre ei i s-a dat pe un sul dezvelit o frază corespunzătoare. Ajunge să citim acele sentinţe ca să ne convingem că înţelepţii păgîni sînt aici oarecum o mărturie suplimentară a adevărului dogmei Sf. Atanasie despre Sf. Treime una şi nedespărţită şi despre întruparea Logosului. Cuvintele de pe sulurile lor sună parcă ar fi luate din discuţiile şi apologiile îndreptate împotriva rătăcirilor cristologice ale lui Arie, în orice caz ele cu greu se pot împăca cu filosofia vechii Elade”. (s. în text, D.A.). Observaţia lui Podlacha este deosebit de importantă, întrucât motivează practic plasamentul filosofilor prin rolul iconografic atribuit, acela de precursori ai dogmei, teama de erezie – prin exemplul ereziei lui Arie – fiind una manifestă în perioada medievală, cel puţin în Moldova, unde bântuia şi spectrul dogmei monofizite armene. În pictura interioară, la bisericile din Moldova găsim, de altfel, Sinoadele ecumenice, iar în una dintre scene Sf. Nicolae e reprezentat în postura de apărător intransigent al dogmei, fiind cel care îl pălmuieşte pe eretic. În altele, Arie e căzut la pământ după umilinţa confruntării simbolice cu Arhiepiscopul, atât de iubit în Moldova, căruia i s-au dedicat foarte multe ctitorii în perioada ştefaniană, Nicolae fiind sfântul ce putea ţine treaz militantismul ortodox. „Între figurile aşezate lângă Arborele lui Ieseu întâlnim şi Sibila. Erminia numeşte fără să precizeze mai deaproape, o Sibilă, de asemenea o Sibilă avem la Suceviţa. Introducerea proorociţei păgîne, în cercul prezentărilor artei creştine are acelaşi izvor de inspiraţie ca şi introducerea înţelepţilor greci. […] Unii dintre părinţii mai vechi ai bisericii ca Iustin, Atenagoras, Teofilus, Clemens din Alexandria se referă la proorocirile sibiline, din această cauză Celsus îi porecleşte pe creştini cu numele de sibyllistai. Constantin cel Mare într-un discurs public se referă la mărturia Sibilei din Eritreea cu privire la misiunea lui Hristos.” „Ce-i drept în apus Sibilele se bucurau de mai multă trecere decît în operele de artă cunoscute nouă din ţările imperiului de răsărit. Kraus înşiră o serie destul de respectabilă de Sibile, începând cu frescele din Sant Angelo in Formis şi terminând cu Sibilele Renaşterii, în schimb nu aminteşte nimic despre motive asemănătoare în Răsărit.” „Numai Prokovski descriind trapeza de la Lavra athonită numeşte Arborele lui Ieseu şi aminteşte pe filosofi şi pe Sibile.”  A doua perioadă în care tema profeţilor (şi nu a filosofilor) în asociere cu sibilele a fost foarte îndrăgită (după sec. al XVI în Moldova), apărând pe faţadele bisericilor din Muntenia şi Oltenia, de această dată fără asociere cu tema Arborelui…, doar ca o „horă” de siluete înconjurând biserica, mult mai elaborate decât în reprezentările anterioare, este sec. al XVIII-lea. „Opera lui Dinu şi Manole, autorii picturilor de la Urşani, Cîineni, Tîrgu Hurezu, Foleşti – Genuneni, Copăceni, Cociobei şi Vioreşti, ilustrează admirabil, prin caracterul ei decorativ şi robusteţea armoniei culorilor, interferenţele cu viziunea creaţiilor populare locale. Originala soluţionare a decoraţiei exterioare a faţadelor cu frize de Profeţi şi Sibile (Tîrgu Horezu, Genuneni, Urşani, Cîineni) constituie una din trăsăturile proprii ale operele acestui grup de zugravi.” (Istoria artelor plastice în România, vol. II, Virgil Vătăşianu şi colectiv, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, pag. 75).

108_3692(Biserica Genuneni, Profeţi şi Sibile, reproducere după Istoria…, foto 79)

Surprinde consonanţa abordării zugravilor români cu aceea a lui Michelangelo, care în frescele plafonului Capelei Sixtine a aşezat Sibilele împreună cu Prorocii, în fond pentru a arătă că presentimentul mântuirii prin Hristos s-a regăsit, cu aceeaşi forţă a profeţiei, atât la profeţii evrei cât şi păgâni. Poate că în ingeniozitatea lor, zugravii români au văzut o reprezentare simbolică: lumea vechi-testamentară de afară, dar şi cultura vremii lor şi a noastră, deopotrivă, cultura de „exterior” şi lumea cea nou-testamentară din lăuntru, prefigurată de primele şi conţinută de ele, adăpostită de biserică, promisiunea mântuirii.

Reclame