108_3623Stejarul

Stejarul are ceva fascinatoriu. Îl priveam astăzi, proiecţie verde pe cerul fără nori, ca pe acel cineva,  cu înfăţişarea lui impozantă, pe care vreau, din când în când, să-l revăd. A crescut pe linia gardului, în acel spaţiu de interval, ca un tolerat între grădini. Îl privisem şi iarna trecută, răsfirat pe cerul plumburiu părea ridicat în înalt, atunci treptele crengilor sale spuneau o poveste despre cât de mult este de la pământ la cer… Primăvara însă, în mai, este înveselit de verdele său  unic. Uneori, în astfel de momente, îi vorbesc pe tăcute. Astăzi i-am spus să-mi pozeze. Par impresii ieftine, de adolescentă căzută într-o adoraţie despre care pot vorbi pricepuţii psihanalizei… Dar nu e aşa. Vorbeam pur şi simplu, cu mine poate, cu maiestoasa coroană din faţa mea. E un liniştitor sentiment că vârstele noastre, umană şi vegetală, deşi necomparabile par compatibile. După ce l-am anunţat că-l pozez şi-mi căutam cadrul, frunzişul a reverberat ca o coafură uşor răvăşită de vânt… Dacă eu am avut astăzi, prin alter-ul vegetal, senzaţia timpului static, Andra a scornit filosofeli (cum îi place să spună) pe tema trecerii… Suntem ceea ce suntem fiindcă asta ne amintim că suntem. Doar existenţa noastră amintită ne defineşte. Iar sentimentul uitării este atât de frecvent în viaţa noastră încât avem senzaţia că pe lângă propria persoană mai trăieşte una, cea  uitată, cea “care am fi putut fi şi am uitat că am fost”. Şi de multe ori acolo trimitem perfecţiunea. Tocmai spre acea persoană pe care o dotăm cu o memorie uitată. Cea care ar fi putut să fie.  Şi timpul trece… şi este perceput de aceste două identităţi într-un mod extrem de diferit. Iar rezultatul este senzaţia că viaţa pe care o trăim nu este cea reală. Dincolo de dogme, toate sunt cu putinţă, prin urmare orice fraternitate spirituală…

http://andraagachi.wordpress.com/2009/05/17/fara-griji/

Reclame