colegiul-a-t-laurian-2

colegiul-a-t-laurian-11

Teatru-imagine este un concept (o formulă) de spectacol. Aş spune că această manieră de a gândi spectacolul e camuflată în ceea ce numim generic teatru, de când acesta există. Apariţia conceptului e legată însă de teatrul postmodern. Un text pe blog-ul Hyiperliteratura vorbeşte despre De-teatralizarea teatrului / teatrul postmodern (camila borbonada, 17.11.2007). „În spectacolul postmodern, accentul nu mai cade pe text, ci pe limbajul luminii, culorii, mişcării, gestului şi spaţiului. […] Actorii nu creează roluri. Ei însă funcţionează ca mijlocitori prin intermediul cărora dramaturgul îşi exprimă ideile. Ei sunt folosiţi ca imagini-reprezentare şi imagini, textul este doar un pretext, un scenariu.” În România formula teatru-imagine s-a dezvoltat în special în ultimul deceniu al secolului trecut, generând un Festivalul Internaţional „Teatru-Imagine”, iniţiat în 1992, la Satu-Mare, de regizorul Cristian Ioan, pe atunci director la Teatrul de Nord, festival „transferat”apoi la Târgu-Mureş, când iniţiatorul a ajuns director la teatrul de acolo. A existat un număr mare de ediţii ale festivalului teatru-imagine, dintre care a IX-a în 2003 (30 octombrie – 5 noiembrie) iar a X-a în mai 2005. O simplă enumerare a pieselor reprezentate edifică asupra acestei formule mai degrabă regizorală de a gândi teatrul actual şi în care libertatea de creaţie primează faţă de constrângerea textului: Shakespeare, Euripide, Don Wright, Cehov, Ibsen. La festivalul din 2005 au participat trupe din Franţa, Ungaria, Italia şi Grecia, „o ediţie-record, cu 36 de spectacole în opt zile şi cu o varietate remarcabilă de expresii scenice” după cum o caracteriza organizatorul, regizorul Cristian Ioan. (sursa: sit LiterNet.ro, subliniere D.A.). Formula spectaculară a teatrului-imagine a fost analizată estetic şi teoretizată, vorbindu-se despre maniere des utilizate de spectacol, deja cunoscute de public, despre teatralizarea artelor vizuale, teatralizarea imaginii, spun eu: „Într-o perioadă definită ca o civilizaţie a imaginii, imaginea scenică a căpătat o importanţă sporită. În raport cu textul, imaginea scenică nu se mai bazează acum pe sensurile lingvistice ale verbului. Cuvântul este înglobat, ca element sonor, într-o alcătuire complexă de sunete, lumină, culoare, formă, muzică, mişcare. Prin teatralizarea artelor vizuale a apărut teatrul-imagine, o formulă sincretică în care vizualul devine principal canal de exprimare şi comunicare artistică. Dintre reprezentanţii care au dat conţinut şi strălucire noului curent au atras atenţia americanul Robert Wilson şi francezul Phillipe Genty.” (Ileana Oltiţa Cântic, Tentaţia sincretismului în arta spectacolului teatral postbelic, rezumatul tezei de doctorat; subliniere în text, D.A.) Abordările teatrului-imagine reprezintă, în esenţă, o descătuşare de „tirania” şi primordialitatea textului, un transfer de semnificaţii de la replică la ansamblu, de la actor la grup. Aş menţiona, într-o notă polemică faţă de felul în care unele trupe ţin la vorbăria excesivă şi la un nivel sonor al rostirii pe scenă cu totul deranjant, că instaurarea primatului imaginii în abordarea spectacolului vine dintr-o observaţie, în fond simplă: imaginea poate spune mai mult în spectacolul dramatic, în orice caz mai mult decât cuvântul ţipat. Ca orice instrument de lucru, teatrul-imagine îşi are perioadele sale în care este în vogă sau în penumbră. După ediţia a VII-a, din 2006 a Festivalului Internaţional „Bienala Teatrului Eugene Ionesco”, Chişinău, presa de acolo remarca faptul că „epoca de aur a teatrului-imagine apune”. S-a vorbit despre „erezia vizualului, la care s-a convertit o parte din realizatorii de spectacole în anii ’90”, dar că această doctrină eretică „şi-a micşorat puterea de influenţă asupra regizorilor şi actorilor, mereu în căutare de noi forme de exprimare a sentimentelor, instinctelor şi raţiunii umane.” Cronicarul anunţa, cu satisfacţia inchizitorului sau a comisarului cu cenzura, exterminarea a ceea ce adusese libertatea de expresie artistică instituită după 1990: „Am remarcat o reîntoarcere la text, o redescoperire a textului şi o reînviere a lui.” Şi, mai mult, victoria reinventării „patului lui Procust” textual este trăită din plin, nimic nu mai poate fi la fel în poezia imaginii, a reveriei, a feeriei, întrucât „Impactul vorbirii, al dialogurilor şi monologurilor dramatice este intensificat însă prin efecte multimedia (înregistrări audio, proiecţii video) şi prin mişcare scenică (dans, pantomimă, gestualitate exacerbată).” Ei, nu e chiar aşa. Despre regizorul Silviu Purcărete s-a spus că „A inventat pentru România sintagma „teatru imagine” după ce ne obişnuisem să definim arta teatrala drept templu al cuvintelor, al înţelesurilor comunicate prin vorbe” dar şi că „Mulţi am rămas fascinaţi în faţa montărilor sale – „Danaidele”, „Fedra”, „Ubu”, şi mai recent „Pilafuri cu parfum de măgar”, „Noaptea de la spartul târgului” sau „Aşteptându-l pe Godot”.” Mai mult, la Purcărete „cuvântul poate însemna compromis, dar imaginea nu minte si nu iartă. Dacă nu transmite emoţie, ea e invenţie în sine şi pentru sine. Or, rar am văzut spectacole cu un mesaj ideatic mai limpede cum sunt cele ale lui Pucarete. Lumea construită de el nu trădează celelalte lumi, teoriile estetice, regulile de aur, experienţele acumulate. Doar uită de ele, de dragul purificării. Şi, la urma, în produsul finit se regăseşte istoria acestei arte, imaginaţia şi subiectivitatea autorului, evidente dovezi ale unui stil propriu, câte ceva din noi toţi şi încă ceva pe deasupra. Ceva ce ne scapă, ceva ce vrem sa ne scape. A lucrat peste tot în lume dar mai ales în Franţa (ţara europeană cea mai deschisă la nou şi dintotdeauna o gazdă bună pentru artistii romani). (Razvana Nita, Silviu Purcarete – dincolo de cuvinte în Cronica română, ediţia electronică, 31 martie 2006). Un alt regizor la care se remarcă dimensiunea imagistică şi unicitatea creaţiei sale, venită tocmai din tentaţia de a căuta, dacă nu răspunsuri, cel puţin analize vizuale, este Mihai Măniuţiu. „Personajul Julieta nu are nimic din notorietatea shakespeariană. Este doar numele unui om oarecare, ce aparţine cotidianului, dar unic prin suferinţa şi prin profunzimea dimensiunii sufleteşti. Formula regizorală eludează o mare parte a textului, apropiindu-se de conturul teatrului-dans. (Petre Băcioiu, Mihai Măniuţiu şi teatrul intelectualizat în România culturală, ediţia electronică, nr. 44-45, 30.09.2008). „Mihai Măniuţiu a citit mai cu seamă în această direcţie textul, reţinându-i mişcările esenţiale, văzând în monologul Julietei în special spasmul îndoielii în credinţa edificatoare, personajul devenind o ideogramă coregrafică” (Doina Papp, Julietele lui Visky András, în Teatrul Azi, nr. 11-12/ 2005, pp. 80-81). S-a vorbit şi despre o altă realizare a regizorului Mihai Măniuţiu, în care acesta a imaginat un scenariu nonverbal, folosind teme generice ale umanului, unde arhaicul şi contemporanul sunt repere temporale pentru exprimarea fanteziei creatoare: „Scena este aproape goală. În fundal, o cortină de fier, coborâtă brutal şi definitiv, dă fiori. În faţa ei se va desfăşura tot acest discurs-eseu teatral, muzical şi coregrafic, despre prizonierat şi alienare. Fără speranţă. Despre convieţuire, despre toleranţă şi in-toleranţă, despre ne-noroc, despre îmbolnăvirea de noi, despre ne-stare şi ne-linişte, despre dublul nostru, feminin sau masculin, cu care populăm fiinţa, spaţiul şi timpul. Bântuiţi de alienare, devenim captivi ai maladivului, ai imposibilităţii de a comunica cu ceilalţi. Toate punţile dialogului sunt frânte, limbajul este complet diferit, codurile, ritualurile ne îndepărtează, condamnându-ne la izolare, la marginalizare, la dispariţie” (Marina Constantinescu, Prizonierat şi alienare, în România Literară, 22 iunie 2007, p. 1). Regizorul Dragoş Galgoţiu, în recenta s-a premieră de la Teatrul Odeon (25 februarie 2009), „recurge la modalităţile specifice ale acestuia (teatrului-imagine, n. D.A.). Pe primul plan pune estetismul, cu întreaga suită de construcţii scenografice impresionante, costume fastuoase, irizaţii de aur scânteind în penumbre poetice, linii melodice armonioase, mişcări hieratice, rostire incantatorie, ritm hipnotic.” (Eugenia Anca Rotescu, Ghilgamesh între esenţă şi aparenţă în Observator cultural, ediţia electronica nr. 473 din 07.05.2009). Prin urmare, teatru-imagine s-a montat şi se montează în continuare, este o formulă generoasă, mereu permisivă şi mereu altceva.

colegiul-a-t-laurian-17

colegiul-a-t-laurian-21

Anunțuri