Am meditat (şi ezitat) cu privire la ce anume ar fi mai sugestiv, care ar fi „nodul” întemeietor în arhitectura medievală moldovenească: arhitectura ţărănească, mai cu seamă cea a lemnului (aşa cum această idee a făcut „istorie” mai bine de 80 de ani, într-o manieră să-i spunem „evoluţionistă” de abordare, al cărui corifeu a fost Virgil Vătăşianu), sălaşele de anahoreţi, înţelegând că înainte de biserică şi schit au fost sihaştrii, cărora tradiţia le atribuie prezenţa în locurile întemeietoare (Putna, spre exemplu) sau un anume edificiu de zidărie. Până la urmă toate la un loc sunt gesturi întemeietoare şi constituie direcţii de întemeiere într-o împletire organică, care nu au venit de nicăieri şi, mai ales, au generat, ca urmare a „libertăţii” medievale a persoanelor, meşteşugurilor şi ideilor, o „cosmopolită” sinteză, desăvârşită însă într-un fel unic, în acord cu sufletul, ambientul, până şi clima acestui spaţiu geografic, în fond destul de restrâns ca întindere. Dacă o fi existat o scânteie declanşatoare, aceasta a fost pusă unui rug bine întemeiat, iar apoi totul a însemnat un frumos „spectacol” flambat, ale cărui reflexe uimesc peste secole.

Întemeieri: Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi (1)

În abordarea gesturilor întemeietoare o să pornesc totuşi dintr-un punct, chiar dacă, în opinia mea interşanjabil, de la biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, cel mai vechi edificiu de zid din Moldova care şi-a păstrat neîntrerupt funcţiunea cultică de circa 650 de ani.

p42133362

O punctare pertinentă a filiaţiilor şi deschiderilor pe care le-a reprezentat în arhitectura moldovenească această biserică am întâlnit-o la Petru Comarnescu, Îndreptar artistic al monumentelor din Nordul Moldovei (arhitectura şi fresca în sec. XV – XVI), volum editat de „Casa regională a creaţiei populare Suceava”, 1961 (surprinde că lucrare de o asemenea „calitate” a putut să apară în acei ani ai ororii, dacă reuşeşti să treci peste concesiile ideologice din primele pagini, astfel redactate că se şi pot detaşa din volum).

Autorul constată o împletire şi o „şovăire” între „…vechea tradiţie bizantină şi formele occidentale, aflate la monumentele din ţările vecine Moldovei. Şovăirea între aceste influenţe, venite de la vecini, precum şi darul de a nu accepta decât ceea ce se putea adapta condiţiilor locale şi tradiţiei mai vechi, alegând diferite elemente şi contopindu-le cu o logică remarcabilă, sunt oglindite în monumente atât de diferite ca biserica Sf. Nicolae de la Rădăuţi, ctitoria lui Bogdan I, (1359 – 1373) şi biserica Sf. Treime din Siret, ctitoria lui Petru I Muşat (1378 – 1393)” (p. 68) Totodată, autorul remarcă: „Din nefericire, în afară de bisericile de la Rădăuţi şi Siret, celelalte ctitorii nu s-au păstrat în forma iniţială (nici prima biserică de la Neamţ, nici Sf. Nicolae din Poiană, azi doar ruine, nici Bistriţa şi nici Mirăuţii, una mult refăcută, cealaltă, Mirăuţii, reconstruită total în secolul al XVII…). De aici, dificultatea de a urmări temeinic dezvoltarea stilului moldovenesc pînă la Ştefan cel Mare, şi înseşi legăturile stilistice ale bisericii Sf. Treime din Siret cu bisericile construite înainte şi după ea.” (p.72)

Analiza riguroasă a formulelor arhitecturale care s-au contopit în biserica de un aspect interior atât de inedit de la Rădăuţi (pentru un privitor familiarizat cu spaţiul interior obişnuit al bisericii ortodoxe), se regăseşte la Emil Lăzărescu, Arhitectura, în cap. Arta în Moldova din secolul al XIV-lea pînă la mijlocul secolului al XV-lea, în Istoria artelor plastice în România, redactată de un colectiv sub îngrijirea acad. prof. George Oprescu, vol. I, Editura Meridiane, Buc. 1968.

„Atunci când, o dată cu închegarea statului feudal, s-a creat necesitatea ridicării unor clădiri de cult cu caracter monumental, Moldova şi-a găsit un preţios ajutor în experienţa arhitecturii religioase din piatră, de tip occidental, pe care, în condiţii istorice deosebite de cele ale Ţării Româneşti, i-o puneau la îndemână vecinii de la nord şi de la vest. Neîntîlnind rezistenţa unei alte tradiţii monumentale formate, adaptându-se destul de uşor mijloacelor locale, prezentându-se aici într-o variantă «nordică», potrivită unei regiuni cu ierni aspre şi precipitaţii bogate, soluţii constructive, materiale şi elemente de stil romanice şi gotice au pătruns în Moldova, începând cu primele biserici din piatră, pentru a se îndruma pe căi noi şi neaşteptate […] Începuturile acestui proces sunt ilustrate de cea mai veche zidire păstrată în Moldova, biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi.

Deşi caracterul arhaic (s. D.A.), precumpănitor romanic (s. D.A.), al bisericii din Rădăuţi, planul ei basilical, cu trei nave, unic în arhitectura moldovenească (s. D.A.), ar îndemna la o datare încă mai îndepărtată, e greu să ne închipuim că un asemenea monument ar putea fi anterior domniei statornicite a lui Bogdan întemeietorul. Pe de altă parte, mai târziu – spre sfârşitul veacului al XIV-lea, sau în timpul lui Alexandru cel Bun bunăoară, cînd în Moldova se ridică biserici pur gotice – el ar constitui un anacronism imposibil de explicat (s. D.A.). Ca atare, data construirii lui se înscrie, aşa cum a propus G. Balş, în anii de domnie ai lui Bogdan I (1359 – 1365), primul voievod de sine stătător al ţării, cu al cărui mormînt începe şirul celor aflătoare în biserică şi pe care tradiţia îl indică, pe bună dreptate, drept ctitor.

Unitar şi bine proporţionat, cu o siluetă elegantă în simplitatea ei, edificiul […] se singularizează însă în cadrul tipului căruia îi aparţine (romanic, basilical, n. D.A.), atît prin unele modificări aduse planului, cît şi mai ales prin particularităţile elevaţiei sale. Încăperile obişnuite unei biserici ortodoxe, pronaosul şi naosul, au fost obţinute în aparenţă printr-o simplă adaptare (s. D.A.): din cele două şiruri de stâlpi puternici care împart longitudinal basilica în trei nave, o pereche a fost suplinită printr-un perete transversal, străpuns de o uşă în ax. p4213343Nava centrală – de două ori mai largă decât colateralele – este boltită cu un semicilindru uşor frânt, întărit cu dublouri numai în dreptul celor două perechi de stîlpi din naos, nu şi a perechii din pronaos.

p4253404p

p4253404s

(Plan şi secţiune, reproduceri după Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1976, p. 253)

Colateralele, mult mai joase decât nava principală, sunt în chip puţin obişnuit boltite cu semicilindri transversali scurţi, destul de neregulat frânţi, rezemaţi pe mici arce în plin cintru, ce leagă stîlpii de pereţii laterali ai bisericii. Acest sistem de boltire face colateralele să pară mi curînd ca două şiruri de nişe foarte adânci, sau de încăperi deschise prin arcade înspre nava centrală şi legate între ele doar prin succesiunea de deschideri destul de joase şi înguste, determinate de arcele dintre masivii stîlpi şi pereţii laterali.” (pp. 182-183)

p42133461

(Interior, pronaos, vedere jumătatea nordică)

p4213342

(Interior, naos, detaliu, nava colaterală nordică)

Remarc în completare faptul, încă nesubliniat, că sistemul de boltire transversal al navelor colaterale, care ar contraria pe un privitor familiarizat cu sistemul de bolţi paralele pe direcţie longitudinală al edificiilor de tip basilical, reprezintă si o subtilă înţelegere intuitivă a modului de a obţine o mai bună descărcare şi echilibrare a sistemului structural printr-un important efect de contravântuire transversală.

Lăzărescu a subliniat şi alte corespondenţe vizibile în arhitectura bisericii atât de speciale de la Rădăuţi: „Componentei gotice îi aparţin muchiile din piatră făţuită, soclul proeminent şi contraforţii, mai numeroşi la origine (o explicaţie vom aborda în următorul articol, n. şi s.  D.A.), cînd creau, prin alternanţa cu ferestrele, un ritm specific faţadelor.” (op. cit. p. 184). Autorul a continuat „…prin a stărui tocmai asupra faptului că el (monumentul, n. D.A.) nu constituie copia sau imitaţia mecanică a unui prototip occidental, felul în care s-a făcut adaptarea formelor romanice la nevoile cultului ortodox denotând un anume proces de elaborare, ce încarcă aceste forme cu o semnificaţie stilistică nouă.” (p. 184)

Nu întâmplător, Emil Lăzărescu insistă asupra aspectului că „…boltirea aparte a colateralelor creează o distribuţie a spaţiului deosebită de aceea basilicală obişnuită şi apropiată de cea tradiţională ortodoxă a bisericilor de plan central.

Faptul că în Moldova nu se va mai întâlni tipul basilical pare a crea bisericii din Rădăuţi o situaţie de excepţie. După cum vom vedea însă, nici unul din elementele de existenţa cărora pe sol moldovenesc luăm cunoştinţă acum pentru întâia oară nu e sortit să dispară fără a lăsa urme. Dimpotrivă, vom regăsi aceste elemente (rafinate, transfigurate, esenţializate n. D.A.), îmbogăţite prin evoluţie şi structurate conform unei viziuni proprii […], în zestrea arhitecturii moldoveneşti la apogeul înfloririi ei.

Începutul, în acest sens îl face însuşi aspectul general al clădirii (s. D.A.). Dacă facem abstracţie de pridvorul adăugat spre apus în 1559, de Alexandru Lăpuşneanu, dincolo de liniile strânse şi elansate pe care le capătă clădirea în urma reducerii la proporţiile originare, se întrevede imaginea familiară a bisericii moldoveneşti de plan dreptunghiular, fără turlă, de mai târziu. Să reţinem impresia, pentru a ne reaminti de ea (s. D.A.)” (pp. 184-185)

Nu e de nebăgat de seamă, unitatea stilistică atât interioară cât şi exterioară a intervenţiei din 1559, făcută prin urmare după aproape 200 de ani de când biserica exista, adaosul de la vest, pridvorul lui Alexandru Lăpuşneanu, nealterând cu nimic imaginea de ansamblu, aspectul gotic al monumentului. Semicilindrul transversal al bolţii pridvorului păstrează aceeaşi simplitate arhaică, meşterii lui Lăpuşneanu permiţându-şi doar un artificiu subtil, care în fond „marchează” intervenţia, o calotă centrală plasată peste semicilindru, susţinută de un frumos dublu sistem de arce încrucişate.

p4213335

Anunțuri