Notă rezumativă: înţeleg că blog-ul nu este neapărat un spaţiu propice unei sondări prea fine şi de profunzime asupra unui subiect. E prea mult de citit, iar amănuntele pot interesa pe prea puţini. Înclin însă să public articolul aşa cum l-am scris. Este o cercetare asupra arhitecturii, asupra intervenţiilor denaturante şi efectelor lor şi cuprinde şi câteva aspecte de interes cu privire la pictură. Biserica Sf. Nicole a Mănăstirii Popăuţi este un moment nodal în evoluţia picturii interioare la bisericile ştefaniene şi ulterior.  Doar datorită întinderii, încerc să rezist în a nu comenta aici înalta teologie şi sublimul picturii din interiorul acestei biserici. Am preferat să reproduc un lung fragment al eminentului istoric de artă Sorin Ullea, care fixează o parte din inovaţiile principale în ce priveşte pictura. În continuarea studiului am prezentat inovaţia constatată de mine prin observaţii directe asupra picturii din turlă şi acoperişul multiplu.

Biserica Mănăstirii Popăuţi din Botoşani (în trecut aflată la o oarecare distanţă de târg) este ctitoria Domnitorului Ştefan cel Mare – 3 septembrie 1496.

p4223388

(Faţada nord, cu intrarea iniţială în biserică)

Zidirea bisericii s-a făcut în ultima parte a domniei ctitorului, când stilul moldovenesc de edificare şi decorare a bisericilor era deplin conturat. Parcurgerea interiorului edificiului ortodox evidenţiază zonele funcţional – liturgice ale spaţiului sacru, nartex, naos cu turlă, altar, delimitarea pronaos – naos, realizată iniţial prin diafragmă, a fost remodelată în timp, rezultând o arcadă amplă care descarcă pe doi pilaştri angajaţi. Delimitarea estică naos – altar este cea cunoscută, prin iconostas. Spaţiul interior al pronaosului este delimitat la partea superioară cu o cupolă pe pandantivi, al cărei intrados este prelucrat cu nervuri dispuse după configuraţia bolţii gotice în formă de stea. Edificiul are fundaţie amplă din zidărie de piatră, diafragme rectangulare şi curbe realizate din lespezi de piatră şi cărămidă de epocă, arce, bolţi şi turlă din zidărie de cărămidă. Turla naosului descarcă pe structura specific moldovenească a arcelor piezişe solidarizate între ele prin intermediul pandantivilor mici, ansamblul menţionat fiind susţinut de arcele dublou.

p4223387

(Interior, naos, turla)

Arhitectura bisericii se dovedeşte a fi o prelucrare originală, în forme specific moldoveneşti, a influenţelor răsăritene şi a celor de filiaţie apuseană.

p4223392

(Faţada sud, cu intarea actuală, spre oraş)

Altarul este delimitat în plan de absida semicirculară la interior şi de două absidiole laterale conţinute în volumul zidăriei de contur, cea nordică, proscomidiarul, şi cea sudică, diaconiconul. Absida estică este acoperită cu o semicalotă sferică, flancată spre vest de două arce late, alăturate.

Aspectele semnificative ale „istoriei” bisericii sunt cele două intervenţii importante, cu afectarea sistemului structural al construcţiei (pe lângă altele care au vizat, spre exemplu, pictura: spălarea frescelor din 1927). O primă intervenţie care a marcat ireversibil monumentul, cu pierderea unei importante cantităţi de materie originară şi documente iconografice inestimabile (tabloul votiv este unul dintre acestea), a constituit-o desfacerea diafragmei masive transversale (legătură spaţială importantă), desfacere despre care unele surse bibliografice precizează că s-a realizat în timpul domniei lui Mihai Racoviţă (1752). Soluţia constructivă iniţială cu perete masiv transversal, străpuns central de un gol de uşă de dimensiuni normale, perete dispus între pronaos şi naos, a fost utilizată la bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, explicând durabilitatea în timp a acestor edificii, cu preluarea corespunzătoare a sarcinii excepţionale seismice. O a doua intervenţie asupra clădirii, cu consecinţe dramatice, a constituit-o restaurarea din anii 1900, după soluţia arhitectului Al. Băicoianu.

Critica soluţiei de restaurare Băicoianu se regăseşte, în formă uşoară, la Eugenia Greceanu (Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981), notând, ca eşec al restaurării, „înfrumuseţarea”, artificială, după  opinia noastră fără suport în epoca ştefaniană. Mult mai vehement este Gheorghe Curinschi Vorona (Gheorghe Curinschi Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996), care precizează că, în lucrarea de restaurare, Al. Băicoianu nu s-a putut elibera de sub influenţa procedeelor promovate de Lecomte du Noüy, deşi a fost unul dintre puţinii care au combătut, în texte scrise, orientarea lucrărilor lui du Noüy. Al. Băicoianu a modificat, după opinia aceluiaşi autor, paramentul din vremea lui Ştefan cel Mare, introducând „materiale aparente, îmbrăcând zonele de piatră brută cu piatră făţuită şi înlocuind decoraţia de ceramică smălţuită cu piese noi. Ca urmare, imaginea monumentului a căpătat un caracter rigid, neobişnuit pentru vremea în care a fost realizat.”

Plecând de la demonstraţiile pe temă ale lui Sorin Ullea, cercetările recente ale protos. Luca Diaconu, susţinute cu argumentele săpăturilor arheologice şi de notaţiile din 1887 ale lui Alexandru Papadopol Calimach, au argumentat existenţa (cel puţin fragmentară) a picturii exterioare la biserica Popăuţilor. Întreaga decoraţie parietală exterioară pictată a fost, din păcate, îndepărtată la „restaurarea” de la începutul sec. XX.

Pe lângă înstrăinarea de modelul iniţial, pe care restaurarea incriminată a produs-o, soluţia aleasă de restaurator a avut şi profunde implicaţii structurale. Introducând în decorarea exterioară plăcile de talie, subţiri, a fost necesară fixarea acestora de zidăria suport cu un mortar foarte dens, bogat în ciment. S-a obturat astfel circulaţia umidităţii interior – exterior, acumulându-se constant apă în masa zidăriei, efectele vizibile la interior fiind desprinderea frescei de suport şi depozitele de săruri (din evaporaţie) dezvoltate pe suprafeţe mari.

Pe  toate laturile bisericii există zone de diferite înălţimi unde zidăria este vizibilă, după ce straturile de tencuială s-au distrus. Vizual se constată calitatea remarcabilă  a zidăriei  originare. Aprecierea că materialul ceramic aparţine  epocii ştefaniene este argumentată de faptul că blocurile zidăriei continuă sub fresca asupra căreia nu s-a intervenit. La examinarea zonelor de zidărie impresionează precizia lucrării: materialul este dur, zidăria este plană, cărămizile au feţele regulate, plane, muchiile rectilinii, iar abateri dimensionale sunt greu de sesizat. Este surprinzătoare rigoarea geometrică a zidăriei originare.


p4223377

 

(Naos, absida nordică)

Toate suprafeţele murale interioare ale edificiului au decor pictat, cu excepţia feţelor spre interior ale pilaştrilor rezultaţi după demantelarea diafragmei transversale interioare, a zonelor de retencuiri sau chituiri anterioare şi a zonelor cu desprinderi din ultimele decenii, importante ca pondere din suprafaţa totală, mai ales în zona ferestrelor. Pentru argumentarea locului, importanţei şi semnificaţiei de excepţie a picturii al fresco originare, care constituie decoraţia murală interioară a bisericii, preluăm în continuare textul autorului Sorin Ullea [Sorin Ulea, Arta în Moldova de la mijlocul secolului al XV – lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Pictura în vol. colectiv (coord. acad. prof. George Oprescu) Istoria artelor plastice în România, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, pp.358 – 359]:

“Primul ansamblu de pictură posterior celui de la Bălineşti este cel de la Popăuţi, biserică ridicată de Ştefan cel Mare în anul 1496. Este foarte probabil că şi această biserică a fost zugrăvită îndată după terminarea construcţiei. Caracteristica principală a sistemului decorativ al ansamblului de la Popăuţi constă în faptul că zugravul, aplicând cu fidelitate schema moldovenească tradiţională, aşa cum apare ea la Voroneţ sau Sf. Ilie, a adoptat, totodată, toate inovaţiile importante introduse de Gavril ieromonahul la Bălineşti, ca de pildă friza Patimilor în locul scenelor compartimentate şi reprezentările sinoadelor ecumenice în decoraţia pronaosului. În acelaşi timp însă zugravul de la Popăuţi a realizat el însuşi o importantă inovaţie de ordin decorativ.

Având de zugrăvit o biserică de plan treflat, de felul celor din grupul Pătrăuţi – Sf. Ilie, dar sensibil mai mare şi mai înaltă, reprezentând tipul deplin evoluat al arhitecturii moldoveneşti, zugravul a vrut să dea registrului Patimilor o amploare mai mare, corespunzătoare cu dimensiunile sporite ale spaţiului interior al acestui monument. Renunţând la registrul al treilea de sus, care la Milişăuţi sau Sf. Ilie prezenta scene din viaţa lui Iisus, el a sporit pe socoteala acestuia înălţimea registrului Patimilor.


p4223357

 

(Registrul II al picturii, privind de jos în sus, Friza patimilor, naos, peretele sudic, zona între absida sudică şi iconostasul altarului)


p4223356

 

(Naos, peretele sudic la vest de absidă)


p4223364

 

(Naos, peretele nordic, zona dintre absidă şi iconostas)

 

Totodată, pentru a nu exagera înălţimea acestui registru, el a plasat deasupra-i un brâu de medalioane (cu serafimi în altar şi cu busturi de sfinţi în naos).


p42233611

 

(Naos, peretele sudic)

 

Această inovaţie a zugravului de la Popăuţi a jucat un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a picturii moldoveneşti. […] Şi astfel, atât registrul lat al Patimilor, care încinge pereţii ca un imens rotulus de aproape doi metri înălţime, cât şi brâul de medalioane de deasupra, vor constitui caracteristica dominantă a decoraţiei altarului şi naosului bisericilor din veacul al XVI-lea.

Dacă Gavril ieromonahul rămâne, prin creaţia sa de la Bălineşti, adevăratul înnoitor al sistemului de decoraţie interioară a bisericilor moldoveneşti din secolele XV – XVI, zugravului de la Popăuţi îi revine meritul de a fi încheiat opera predecesorului său, fixând acest sistem, în ce priveşte altarul şi naosul, într-o formulă definitivă.

Promptitudinea cu care zugravul de la Popăuţi a sesizat necesitatea de a aduce sistemului decorativ tradiţional unele modificări menite să ţină pictura murală moldovenească în pas cu dezvoltarea arhitecturii, arată că acest zugrav înţelegea foarte bine şi urmărea să pună în evidenţă funcţia monumentală a picturii de zid.


 

p4223371

 

(Naos, conca absidei sudice)


 

Aceeaşi concepţie estetică se manifestă cu limpezime şi în maniera sa de a picta. Participând la aceeaşi viziune stilistică a înaintaşilor săi (în special a celui de la Sf. Ilie), dar de un laconism încă mai pronunţat decât al acestuia, zugravul de la Popăuţi duce simplificarea limbajului grafic, atât de specifică pictorilor moldoveni din secolul al XV-lea, la ultimele sale consecinţe, realizând o îndrăzneaţă şi foarte personală stilizare a formelor (ajungând chiar, uneori, prin exagerare, la schematism).”

Legătura optică naos – altar se realizează prin pictura „de factură monumentală” (Sorin Ullea), având în centru pe Maica Domnului cu pruncul în braţe, cea atotstăpânitoare (Platytera), înconjurată de câte doi îngeri îmbrăcaţi ca diaconi. În zona mediană a absidei, sub un brâu de medalioane cu serafimi, au fost plasate, de la stânga la dreapta, scene ale frizei Patimilor: Învierea, Împărtăşirile apostolilor (plasate simbolic de o parte şi de alta a ferestrei din axul absidei), apoi Cina cea de taină şi Spălarea picioarelor. Registrul inferior, delimitat de friza Patimilor printr-un frumos brâu floral pictat cu aur, conţine Liturghia arhierească. Lucrările de curăţire a picturii, realizate în ultima perioadă de restauratori, au repus local în valoare, printre altele, eleganta caligrafiere chirilică de pe filactere, solemnitatea gesticii personajelor sau brâul fitomorf . Palmetele în succesiune, rafinat pictate cu aur, de frumuseţea unui chenar de manuscris, reliefează sobrietatea şi rafinamentul decoraţiei menită a  marca atributul domnesc al ctitoriei.


 

p4223366a

Schela montată în naos şi prelungită în turlă ne-a facilitat observaţii directe la sistemul de boltire şi la tamburul turlei. În urma măsurătorilor pe care le-am efectuat, a rezultat că înălţimea totală a turlei, măsurată din cheia bolţii şi până la baza tamburului este de 10,65 m; precizăm că la această măsurătoare este posibilă o eroare de ± 1 ÷ 5 cm., ca urmare a modului de măsurare, prin adiţie, permis de tronsoanele schelei. Semnificativă pentru modul de execuţie al tamburului este adaptarea, în fond dificilă, necesitând o mare precizie şi atenţie la zidire, la cerinţa zugravului de a se crea o suprafaţă relativ vizibilă pe toată înălţimea mare a turlei. Întrucât măsurătorile au evidenţiat că diametrul interior variază constant pe înălţime, de la 3,40 m, la baza tamburului, la 3,20 m, această dimensiune fiind măsurată la înălţimea de 8,50 m, este o evidenţă că tamburul are o dezvoltare verticală interioară tronconică şi nu cilindrică, după cum se credea. Spre partea superioară a tamburului sunt variaţii semnificative ale diametrului interior în aceeaşi secţiune, la înălţimea de 8,50 m măsurându-se următoarele dimensiuni : 3,25 m, pe direcţia nord – sud, 3,22 m, pe direcţia est – vest şi 3,20 m pe direcţia nord – vest / sud – est. În zona mediană a  turlei, generând o bună iluminare a primei jumătăţi a acesteia, sunt plasate, pe direcţiile cardinale, patru ferestre, care, deşi înguste, au o dezvoltare verticală importantă.


 

p4223386

 

 

Pentru a spori luminozitatea interioară şi efectul optic simbolic al inelului de lumină, zidarul Popăuţilor a creat, sub ferestre, glafuri foarte înclinate, cu înălţimea de 1,50 m, de o dezvoltare poate unică în arhitectura moldovenească a sec. al – XV – lea. În penumbra de la partea superioară a tamburului, prin efectul de impunătoare înălţime creat de aceasta, tabloul Pantocratorului pare plasat, parafrazându-l pe Sorin Ullea, în cele mai de sus înălţimi.


 

p4223368

Pe verticala turlei, de sus în jos, după lucrările de restaurare a devenit vizibilă următoarea succesiune iconografică: Pantocratorul, bandă ornamentală, bandoul Puterilor Cereşti: Serafimi şi Heruvimi, două registre suprapuse de arhangheli în sinaxă, dintre care al doilea dezvoltat între ferestrele turlei, registrul profeţilor, registrul apostolilor, iar la baza tamburului, un chenar floral pictat cu aur, asociabil grafic celui plasat peste primul registru cu sfinţi din altar şi naos. Suprapunerea, la pictarea al turlei, a două registre cu sinaxe de arhangheli este probabil unică, individualizând şi sub acest aspect, pe lângă cele remarcate de Sorin Ullea, programul iconografic Popăuţilor. Având de pictat una dintre cele mai înalte turle ale epocii (mai mult decât dublul înălţimii celorlalte, Voroneţ, Sf. Ilie, Pătrăuţi etc.), artistul de la Popăuţi are meritul de a fi gândit excepţional spaţiul interior al tamburului, dublând registrul arhanghelilor, scenele ajungând la înălţimea de circa 5 m şi ocupând jumătate din înălţimea totală a decoraţiei tamburului. Această rezolvare compoziţională conferă şi importante valenţe tematice.

Privind modul specific în care erau acoperite bisericile lui Ştefan cel Mare (acoperişul multiplu), cităm observaţiile pertinente şi argumentate ale lui Dumitru Năstase (Istoria artelor plastice în România, vol. I, cap. Arta în Moldova de la mijlocul sec. al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Arhitectura, pag. 312 – 313): “În lipsa acoperişurilor originare, care nu s-au păstrat, numeroase documente iconografice, dintre care cele mai importante sînt imaginile din tablourile votive, dovedesc că bisericile moldoveneşti de tip triconc au avut, în epoca lui Ştefan cel Mare şi în veacul următor, acoperişuri înalte, de o formă specifică. De fapt, fiecare parte a clădirii era învelită separat, pronaosul cu un acoperiş în patru ape, iar absida – ca şi turla – cu căciuli conice. Streşinile erau late, pantele învelitorilor repezi şi arcuite concav, iar în jurul bazelor turlei coame şi vârfuri ascuţite formau cunună. […] Acest acoperiş a accentuat considerabil una din cele mai specifice trăsături ale arhitecturii moldoveneşti religioase – verticalismul; fiind compus din elemente distincte, ce pot fi îmbinate sau dispuse separat, el a permis degajarea bazei (…) turlei; el urmăreşte cu exactitate traseul zidurilor, individualizând volumele absidelor şi punând în evidenţă jocul maselor arhitectonice”. (Sublinierile în text îmi aparţin, D. A.) De remarcat, în sensul verticalismului, şi accentul pus, la Popăuţi, pe înălţimea turlei. Consideraţiilor deja cunoscute, referitoare la alcătuirea acoperişurilor multiple ale ctitoriilor ştefaniene, le adăugăm observaţia, ce se desprinde din studiul tablourilor votive păstrate (includem  aici – ca foarte important, pe considerentele amplasării apropiate, a execuţiei în aceeaşi perioadă a edificiilor, precum şi a arhitecturii lor similare – pe cel din biserica Sfântul Nicolae Domnesc, Dorohoi.), că şi peste ambele baze ale turlelor (în cazul Popăuţilor, dublă bază stelară), existau învelitori. Renunţarea, în cazul bisericii Sfântul Nicolae Popăuţi, cu ocazia restaurării din anii 1900, la învelitorile peste treptele bazei turlei şi aplicarea unor glafuri din dale de piatră, care urmau să asigure etanşeitatea şi protecţia la umiditatea de infiltraţie, a reprezentat o altă eroare tehnică, determinând efecte profunde ale umidităţii asupra construcţiei.

 

(Fotografii Dumitru Agachi; reproducerea lor nu este posibilă făra acordul nostru)

Reclame