Am fost la slujba Învierii la Mănăstirea Coşula. E o mănăstire de ţară nu departe de Botoşani. Călugării psalmodiau, aşa cum o fac din totdeauna, cu vocile uneori obosite, alteori parcă trezite din amorţeală, când cântarea stranei devine disonantă, dar plutea o senzaţie de pace, de eternitate „născută la sat”, de lumină de la lumânare, caldă, roşiatică, fumegândă… Priveam peste chipurile îmbrobodite cu pânze aspre, negre, cu noduri mari, simple, sub bărbii osoase, pe care se vedeau inciziile adânci de pământ negru, de feţe greblate, răgilate, poate ar fi cuvântul care descrie mai expresiv obrajii îndreptaţi spre altar. Nu mă mai opream din privit, mai ales când auzeam cuvintele de lumină „Hristos a înviat !”, chipul zugrăvit al Îngerului. Aşa se întâmplă mereu acolo, fie că sunt singur în biserică, fie că e slujbă, e o comuniune care mă absoarbe. Despre Îngerul de la Mănăstirea Coşula am scris mai demult, iar o prelucrare din care am eliminat barocul tehnic (trimiterile din note la surse bibliografice etc.) am publicat anul trecut pe blog-ul Elenei. http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/27/ingerul-emblematic-de-la-cosula/

Reclame