p4122615

p41225981

Tăietura muntelui spune o povestea geologică despre perisabil şi veşnicie. Un fir de apă a despicat stânca. E locul Pragului. Privind, chiar de la mică distanţă, păşirea dincolo pare imposibil de făcut. Lumina se răsfiră ca într-un gang între giganţi. Nu e tocmai indicat să fii claustrofob, iar dacă eşti, expunerea în Cheile Bicazului poate provoca şocul terapeutic. Şi mirosul şi lumina, zgomotul, şuierul apă-vânt mai ales, sunt unice. Prin fisuri în pietre ţâşnesc stropii cascadelor, de parcă pereţi de apă stau să potopească tăietura dintre stânci. Senzaţia că asistam, pe o vreme senină, florală, la minunea apelor despărţite de Moise era copleşitoare. S-ar fi putut turna aici cadrele unei reconstituiri a miracolului. Decorul este insolit: zgomotul unui firicel de mare între coloane de ape ridicate în văzduh, curenţii genunii, cristale de ape rebele ce vin spre lumina coborâtă până la talpa de corali a mării (sau a iadului), griul acvatic al pereţilor de piatră, cu tufele de iarbă rară, pinii şi brazii cărunţi ca peştii abisali. Forţa minunii putea mişca munţii spre noi, toate se pot închide într-o clipă în burta mării de piatră, îmi spuneam.

p4122601

p4122606

p4122607

(Fotografii luate de Andra la Cheile Bicazului, 12.04.09, Duminica Floriilor)

Anunțuri