Ceva din seva ritualică ancestrală a rămas, lumea are încă în rărunchi feluri de a fi cărora puţini le mai înţeleg sensurile. Există o memorie „genetică” a lumii, un cod pe care îl pune mereu şi mereu în mişcare, pentru că altfel nu se poate, deşi camuflajul profanului a devenit o coajă groasă, etanşă şi opacă… Duminică (29.03) focul se mişca încet, şerpuitor, focul de primăvară, undeva dincolo de Dorohoi…

 

108_2477a1 

 

Mă fascina tensiunea lui purificatoare, costişa rămasă ca pe celălalt tărâm, relieful iadului, tăciune, fum, nimic! Rugul mistuia şi mortificatul – trestiile de prin râpe – dar şi viul, copacul tânăr, jertfit ca omul celtic din împletitură de răchită pentru timpul cel roditor în care să înoate soarele.

 108_2476a1

 

Erau nouri coborâţi, era întunericul peste faţa soarelui.

 

108_2480a1 

 

Despre umbrele trecutului, pe care le poţi întâlni himerice uneori, platonice umbre ale peşterii, am încercat să mă documentez. Nu am verificat sursele, nu ştiu cât de „veridice” sunt, am scormonit şi eu prin geografia sacralităţii focului, pe care am găsit-o pe ici-colo… Focurile din Postul Mare sunt frecvente în Belgia, nordul Franţei şi în unele părţi din Germania. În mijlocul rugului, la Grand Halleux se pune un axis, o prăjina, makral, «vrăjitoarea», iar focul e aprins de cel mai tânăr mire. La Morlanwelz în foc e „jertfit” un om de paie. Recolta bogata, căsătoriile  fericite sau păzirea de colici sunt invocate prin ritualul saltului peste foc al tinerilor şi copiilor. În Brabant, până în sec. al XIX-lea, în duminica Evangheliei «semănătorului», femeile şi bărbaţii deghizaţi în femei, mergeau cu făclii aprinse pe câmp pentru a-l alunga cântând pe «semănătorul cel rău». La Paturages, în ţinutul Hainaut, un obicei era cunoscut din 1840 sub numele de Escouvion sau Scouvion. În ziua micului Scouvion, prima duminică din Postul Mare, tinerii şi copiii alergau cu torţe aprinse prin grădini şi livezi strigând: «Aduceţi mere, aduceţi pere şi vişine negre pentru Scouvion». Torţa era învârtită prin aer şi aruncată printre ramurile pomilor. În duminica următoare era Marele Scouvion când scena se repeta până se lăsa noaptea. În Franche-Comte, la vest de Muntii Jura, prima duminică din Postul Mare e Duminica Tăciunilor (Brandons). Flăcăii satului se înhamă la un car şi-l trag pe la casele cu fete cerând un braţ de lemne. Apoi aprind rugul după ce bate clopotul pentru rugăciunea Angelus. Făclii aprinse sunt purtate pe uliţe şi pe câmp iar când purtătorii trec pe lângă livezi striga: «Fie poama mai deasa ca frunza». La Laviron, departamentul Doubs, focurile erau aprinse de perechea cea mai recent căsătorită. În mijlocul focului se înălţa stâlpul cu un cocoş de lemn în vârf, care era oferit câştigătorului întrecerii la alergări. La ceremonia Grannas-Mias, o torta de paie e aprinsă în vârful unei prăjini. La ultimele pâlpâiri, cei ce iau parte la ceremonie îşi aprind torţele şi le duc în livezi, pe ogoare şi grădini iar oriunde sunt pomi invocă: «Granno prietene, Granno tata, Granno mama» şi pun torţele arzând sub crăcile fiecărui pom: «Arzi tăciune: o creangă verde, un coş plin». În unele locuri oamenii aleargă pe câmp scuturând cenuşa torţelor pe semănături; o aduc şi în cuiburile păsărilor, iar după ceremonie se întorc acasă la un ospăţ ritualic: pandişpan şi clătite. Granno e poate vechiul zeu celtic Grannus, Apollo al romanilor, al cărui cult e atestat de inscripţiile găsite în Franţa, Scoţia dar şi pe malurile Dunării, iar cuplul ApolloGrannus şi Sirona e atestat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa… În universul mitic românesc exista sacrificiul focului viu sau focul bucuriei, sărbătorit la începutul primăverii. Roţi de căruţă căptuşite cu cârpe sau cu paie erau aprinse şi lansate de pe dealuri. Marcau victoria luminii împotriva întunericului, moartea frigului. Obiceiul roţilor de foc, păstrat în ziua lăsatului de sec în Transilvania şi în Banat, e numit alămor, alimor şi e foarte frecvent întâlnită şi astăzi, cu un substrat foarte vechi. La moţii din Apuseni, tot în duminica lăsatului sec, copii de la 12 ani în sus ies în amurg pe dealuri cu hodăiţele, nişte torţe din paie şi pănuşi de porumb. Purtătorii desenează cu torţele figuri de foc în aer şi aşa e ajutat soarele să revină pe cer.

 

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

– Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
– Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
– Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
– Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
– Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
– Necesar.
– Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
– Pe Zeus, nu cred!
– În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
– E cu totul obligatoriu.

Platon Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 (traducere şi note de Andrei Cornea) sursa citatului:  http://agonia.ro/index.php/prose/105935/index.html

Reclame