Vorbeam într-un alt post că Iaşul se rezumă, pentru cei mai mulţi, chiar şi pentru cei care-l locuiesc, la câteva imagini vedetă… Acela este oraşul descărnat şi redus la fetişuri. E totuşi grăitor că printre ele nu se află statuia dintre maşini, dedicată lui Eminescu. Ea e punctul din care începi să urci pe Copou. Faţă de alte reprezentări alegorice ale poetului, aceasta îmi sugerează adecvarea la spiritul eminescian sau că măcar e surprins ceva din ceea ce s-ar putea defini astfel – „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei ‘nălţam visători la steaua / Singurătăţii.” [M. Eminescu, Odă (în metru antic)]

108_0792a

Statuia nu e însă o realizare sculpturală de excepţie, nu „surprinde” tensiunea ipostazierii geniului, ci rămâne mai degrabă o reprezentare a felului în care el a fost perceput: romanţios, „statuar”, până la urmă ce se credea a fi ezoteric în personalitatea şi ideaţia lui a devenit o privelişte idilică… Amplasamentul ei nepotrivit face ca această statuie simbolică să nu fie uşor de contemplat, aşa cum e umbrită (la propriu) de clădirea „Fundaţiei” şi în vacarmul de motoare turate spre Copou. În forfota de pe trotuarele strâmte, aproape că e indecent să mă opresc, îndreptându-mi privirea spre statui; frustrantă nepotrivire de situaţie. Grupului statuar «Ridicat din iniţiativa Ateneului Popular „Toma Cozma” din Păcurari – Iaşi în anul 1929» i-ar fi fost proprie amplasarea într-o grădină… Poate că atunci s-ar fi revelat ca un veritabil axis…

108_0793a

Anunțuri