Eu îmi luasem la amiază un răgaz. Nici pentru mine nu e ceva obişnuit, să las toate şi să mă trezesc pe o stradă în centrul oraşului. Nu mai cred că sunt mulţi cei care mai au timp să privească. Figurile sunt retrase înlăuntru, uşor aduse de spate, cu o trepidaţie în mers, dar eu am impresia că nimeni nu vede pe unde merge, poate de câteva decenii s-a întâmplat o mutaţie dezagreabilă în ce ne priveşte, instalarea abuliei cotidiene…

108_0711a

Nimeni nu mai priveşte peste distanţa mersului în siguranţă. Poţi trece ani de zile pe o străduţă din Iaşi dar pe care să nu fii în stare să ţi-o aminteşti, să nu rămână în minte nici un reper. Oraşul a rămas doar în câteva imagini turistice. Nici pentru cei care îl locuiesc nu este mai mult. De asta se urâţeşte. Pentru că nu e privit, contemplat. Îl transpun în imagini, în felul lor, artiştii, este oraşul lor imaginar. Nu mai sunt poveşti, case bântuite, baluri şi plimbarea de seară. Aşa că oraşul se acoperă, în zgomotul său uniform, de o moarte înceată.

108_0704a

Nu e o metaforă. Ferestrele au perdele râncede care nu au mai fost mişcate cu anii. Pe strada Cuza Vodă am privit îndelung două case identice, situate nu departe una de cealaltă. Una are nr. 5, amândouă aceeaşi monogramă CC. M-am uitat la ele pe îndelete, rezemat de o vitrină în care rezona o poveste monumentală de început de secol 20. Ca dintr-un clavir uneori dezacordat, lovea scrâşnetul de romanţă din roţile de tramvai.

108_0702b

Oare de ce nu mai este privit peisajul străzii… Eu cred că toate statuile şi blazoanele erau ridicate pe cornişe şi frontispicii pentru a fi şi pentru că erau privite. În centrul Iaşului am găsit o casă Kieser şi mi-am amintit de Viena, unde am înţeles că oraşul acela trăieşte pentru că pe toţi i-am văzut cum îi priveau străzile în tihnă…

108_0713a

Reclame