http://elenaagachi.wordpress.com/2009/02/01/visul/

În studenţie am văzut de 2 ori filmul, a doua oară după câteva zile, pentru a putea urmări, după ce emoţia primei vizionări s-a mai estompat, o parte din bogăţia de metafore din film. Încercam să-l privesc în cheie simbolică, cum se închid succesiunile de imagini metaforizante. Şi sunt foarte multe de spus. Le descopeream pe îndelete şi le împărtăşeam nouă şi prietenilor noştri, îmi amintesc discuţiile cu un foarte bun poet, student pe atunci şi cu prisosinţă poet, trăitor cotidian al poeziei, Ovidiu Nimigen. Eram mai degrabă prinşi de eticheta SF a textului care a inspirat scenariul. Însă cu toate nesfârşitele noastre analize de „poetica elementelor” la Tarkovscki, simţeam că în film mai e ceva… A rămas un ceva nevăzut atunci, nu despre sacru, asta, în măreţia destrucţiei zonei, se întrezărea, prin fina dozare a apariţiilor, a translucidului.

Nu am mai revăzut demult filmul Călăuza, dar e unul dintre acelea care nu pot fi uitate. Aşa că mult mai târziu şi, poate, legându-l de un film recent rusesc, am înţeles ce era mai mult spus de Tarkovski, accentul său. Deşi în Călăuza este citată Apocalipsa, dimensiunea teologică subsidiară filmului (în sens de complementar, nu secundar) nu e facil de perceput. Dimensiune, ca idee centrală, iar exprimarea ei nu e tezistă ci lăsată în voia fiecărei conştiinţe. Până la urmă ajungi să vezi. Filmul, ceva din el, rămâne în minte până când poate să pună în lumini şi umbre sensul revelator. Problema filmului e aceasta: care sunt dorinţele potrivite. Şi nu poţi şti care dorinţă e potrivită cu tine însuţi, decât încercând-o, decât aducându-o în locul care îţi oferă garanţia îndeplinirii ei, locul miraculos. Loc care nu e nicidecum unul al splendorii, e mai degrabă contrariul ei. Însă nu dorinţa contează ci iniţierea, vor înţelege unele, nu vor înţelege altele dintre personajele tipologice ale filmului: poetul, savantul…

stalker1

imagineostrov3

stalker2

imagineostrov4

(Imagini ca în oglinzi paralele, din filmele Călăuza şi Ostrov, secvenţele cufundărilor în sine ale călăuzitorilor)   

Filmul cu o forţă revelatorie la fel de pregnantă cu cea din Călăuza este, pentru mine, Ostrov (2006, regia Pavel Lunghin, cu Piotr Mamonov în rol principal, muzician rock în perioada sovietică). Călăuza e aici Anatolie, călugărul „ghiduş”. Ca şi la Tarkovski frapează cruzimea imaginii, o puritate a elementelor de început de lume.

http://www.youtube.com/watch?v=BvUEqXWR_IM&feature=related

Anunțuri