Gândul de a publica din când în când conversaţiile noastre din timpul „plimbărilor” împreună, pe o cărare însingurată de seară, rămasă într-un anotimp virtual, un peisaj compozit al anotimpurilor, mi-a fost inspirat de Andreea. Ea are acum un curs, sâmbăta şi duminica e la ore până seara târziu. Aşa, într-o pauză, iţindu-se pe blog-uri, printr-un comentariu pus nu întâmplător la postul meu Adevăraţi oameni de spirit, ne-a sugerat să aducem cumva discuţiile dintre noi într-un text mai vizibil decât comentariile risipite, adică într-un „joc secund”, care să nu ajungă, poate, redundant. Recitind dialogurile noastre recente, am văzut şi eu că se strecoară în ele o căldură aparte, gânduri frumoase, spuse cu o mare plăcere a conversaţiei.

Ţin să-ţi reamintesc Mihai, că poezia ta publicată în 5 ian. ne-a plăcut şi s-a lăsat cu o serie de inspirate reflecţii…

Calea albă

Mi-am trezit mânile trudite,
şi-am făcut umbra sufletului tău.
M-am dat spre stânga, apoi spre dreapta
ori prea înainte, ori prea înapoi.
M-am prins de câteva imagini cu cârje,
şi ne-am prăbuşit într-o spirală de arhetipuri.
Între lumină, cercuri şi stele,
te-am văzut,
neînchipuit de frumos
şi monstruos.

În seara aceea, după câţiva paşi, Andreea a spus ca pentru sine: „E un alt EU, neînchipuit de frumos…şi de monstruos!”

Te-am văzut privind, căutând luna ce nu se ridicase încă Mihai şi ai adăugat: „Pictorul din Calea alba, Poetul si luna pe site-ul lui Dumi, reflecţiile de pe blogul tău, un clip superb pe cel al Andrei… toate încercările noastre de-a întrevedea irizările nebănuitelor lumini, ce sunt de fapt? Tot sforţandu-mă să îmbrac rolul poetului ce cată adevărul “frumos şi monstruos”, din cercul “Boto-Montrealului” nostru virtual, mi-am adus aminte de Dăruind vei dobândi, şi mi-am zis că poate, dăruind din ceea ce nu sunt, voi deveni vreodată unul. Cu aripile astea noi, cetesc o carte de Paul Claudel, Réflexions sur la poésie din care vă fac şi vouă parte: «Poezia e infinit inferioară rugăciunii pentru că omul e făcut doar pentru Dumnezeu iar nu pentru lucruri, şi dacă e minunat să ajungi la El prin toate mijloacele, cea mai bună cale rămâne, totuşi, cea directă.»”

Se lăsase liniştea, curentul serii era plăcut, parcă şi urcuşul uşor, şi eu am încercat să alimentez discuţie: „Am auzit despre Paul Claudel că a fost un mare poet. Nu pot spune mai mult, am citit câteva traduceri din poemele sale prin antologii şi mi-au plăcut, o poezie foarte densă, foarte spirituală, adică oarecum teologală, aşa că e de înţeles creditul justificat dat rugăciunii. Nu ştiu dacă însuşi Claudel a fost un mare rugător, deşi, poet fiind, este posibil… Numai că, şi aici voiam să ajung, marea poezie nu poate fi inferioară stării de rugă, pentru că e însăşi ruga. Orice mare poezie îi vorbeşte omului vorbindu-i lui Dumnezeu… Şi oricum, poezia nu izvorăşte de la “lucruri”, niciodată de acolo. Ştii, mie îmi place poezia ta ! Ai spus foarte frumos, din cercul nostru virtual… Eu simt energiile ce vagabondează prin acest tor, accelerator de fotopoeme nu altceva!”

Atunci ai simţit Mihai că e necesar să clarifici: „Eu am pornit de la remarca Andreei, şi încercam să zic că suntem toţi în rimbaudianul «Je est un autre». Şi nu pentru că am fi toţi într-o «stare secundă», ci pur şi simplu pentru că pe blog ne dăm silinţa, ne scuturăm puţin de praful zilei, şi ne ridicăm pe vârfuri, să vedem ceva mai bine. Îmi place ce zici despre poezie şi rugă, şi mă gândeam la Daniel Turcea. El devine, cred, prin poezia sa, un altul, acromatic, doar Lumină.”

Izbăvire

de Daniel Turcea

mic cearcăn
al marii-ncercuiri, o picătură
ce se prelinge înapoi în chipul apei
în urma setei
în adînc

Adaug că m-a emoţionat observaţia aceea, pe care o simţeam în adâncul meu dar nu am exprimat-o, pe blog ne dăm silinţa… să ne privim ceva mai bine, în adâncul din noi dar şi la feţele de cuvinte ale celorlalţi şi mi-am adus aminte de pictopoemul demn de luat în seamă din tot dada-ismul, caligrama lui Apollinaire.

appolinairecalligramme

Şi ajungem acum şi la cele două poezii ale tale Mihai, pe care le-am citit ieri şi pe care uite, fă-mi plăcerea şi lasă-mă să le recit, nu sunt un bun recitator, ştiu asta, cred că pentru recitare e nevoie de ureche muzicală, încerc totuşi:

Efuziuni de iarnă

dumă-n valea ştiută numai de ploaie,
beţi să fim de nedormirile-n-aduceri-aminte,
să nu mai cânte doar lichenii prin coşciuge,
şi râsul şleampăt dintr-un dinte.
flutură-mi cu sânii tăi, ierbile de iasomie,
si Bahluiul să ne soarbă precuratele cuvinte,
febra crudelor dorinţi,
să ne-nghită spovedaniile sfinte,
să ne spunem iar în şoapte, stăruinţele deşarte
inima-mi să şadă, fâlfâind la gâtu-ţi salbă,
să-mi fii, a poveştilor de toamnă,
prea frumoasă, dulce, doamnă.

Elegie mică

ceaţa veşnicului munte,
stă să cadă ca o zdreanţă,
pe duminica pustie,
şi-n tăcerea mormântală,
auzim doar huruitul,
dricului de peste drum.

Ştii ce cred Mihai, „tonul elegiac te prinde foarte bine. Şi numai îndrăgostitul… de iubită, se înţelege, dar şi de poezie, are acces la sunetul elegiac; aş zice că reflexivul, cel cu sufletul greu de poezie, e mai aproape de odă! Mă joc şi eu cu gândurile…”

Se făcuse târziu şi împreună cu Mihai, Ştefana, Andreea, copii erau când mai în vale când mai în spatele nostru, am început să coborâm. Am sperat să-ţi fi plăcut că am accentuat „mormântală”, am lungit cât am putut cuvântul… Poate de aceea ai continuat abia după un timp: „Recitind câteva din răspunsurile mele la comentariile voastre, am simţit, puţin speriat, că am un ton defensiv, şi îmi pare că am ratat cu desăvârşire să arăt bucuria că-mi scrieţi, că putem sta la taifas în felul ăsta bizar şi splendid. Tot căznindu-mă să pricep de ce, am realizat că fug de numirea de poet şi de poezie. Îmi pare că dacă nu încerc să fiu unul, mă apropii mai uşor de mine însumi. Şi atunci, micile mele ştergare ies ţesute ceva mai strâns, de pus în vitrina casei de bună (aşa văd de o bucată de vreme blogul – ne invităm oaspeţii, ne primenim la sărbători, dar nu trăim cu adevărat acolo). Dacă ar fi să mă iau după definiţia sterilă şi mult gustată aici (în Canada, n. D.A.) «omul e suma acţiunilor sale», atunci eu sunt un programator care încearcă să scape de gramatica exasperantă a zilelor de muncă.”

Nu e necesar să încerci să-ţi acoperi pe chip un cearcăn al personalităţii tale Mihai, cel de poet. Poate îţi pare că „poetul” ar trebui să aibă o „activitate” asumată ca atare, un mod de viaţă dominat numai de poezie. Ei, nu e neapărat aşa…

 arcimboldolibrarian

 

(Giuseppe Arcimboldo. The Librarian, 1566, oil on canvas, Skoklosters Slott, Balsta, Sweden)

Anunțuri