Am apucat să trăiesc într-o lume extraordinar de strălucitoare, cu femei foarte frumoase, cu baluri, cu lume elegantă, cu petreceri şi mare rafinament gastronomic, şi în condiţii optime pentru formarea spiritului. Oamenii erau foarte subţiri, instruiţi şi inteligenţi, adevăraţi oameni de spirit, al căror discredit total şi a căror dispariţie le remarc la ora actuală. (pp.29 – 30)

casa_capsa_1900(Casa Capşa, Bucureşti, 1900, sursa foto, Wikipedia)

Un alt prieten al tatei era marele avocat Alecu Popescu-Necşeşti […] Un om care se încălţase pentru prima oară la 19 ani, dar ajunsese mare avocat, vorbea impecabil franceza şi engleza şi avea o cultură literară remarcabilă. Era foarte spiritual şi foarte aristocrat, de la monoclu la purtări; mai nobil decât mulţi nobili „cu acte”. Cazul lui nu era singular. Aş spune, mai degrabă, că era tipic pentru rapiditatea uluitoare cu care ruralitatea românească s-a fasonat, uneori în doar o generaţie… (pag.33)

calea_victoriei_1930(Calea Victoriei, Bucureşti, în anii 1930, sursa foto, Wikipedia)

Pentru a putea deveni un gentleman, trebuie să ai după cine să te iei. […] Am crescut printre oameni de mâna întâi, şi din viaţa politică şi din cea ştiinţifică, atât români, cât şi străini. Am văzut, de mic, o elită intelectuală şi socială remarcabilă, ceea ce m-a ajutat să nu am complexe faţă de oamenii iluştri şi m-a învăţat să îi respect cum se cuvine. (pag.33)

parculpeles1904(Parcul Castelului Peleş, Sinaia, carte poştală din 1904, 5 bani, editor Ad. Maier & D. Stern, Bucureşti, Pasaguil Vilacros)

La liceu (Spiru Haret, în anii 1930, n. D.A.) am avut sentimentul că profesorii erau nişte domni care impuneau, inclusiv prin aspectul lor exterior, aproape toţi fiind eleganţi şi distinşi. Unii, care erau mai puţin pedanţi, se distingeau însă prin alte calităţi, fie didactice, fie ştiinţifice. Spiru Haret era un liceu destul de nou, de elită, cu copii de oameni bogaţi, de miniştri, politicieni, mari doctori, mari avocaţi, moşieri, copii care ştiau cel puţin o limbă străină, dacă nu două, de acasă, vorbite fluent, care aveau acasă biblioteci şi aveau, astfel, uşurinţa de a-şi însuşi o anumită cultură pe care alţi copii o asimilează mai greu, pentru că nu au de unde şi trebuie să facă eforturi enorme.(pag. 87)

Directorul liceului era profesorul de matematică […] pe care eu nu l-am avut profesor, dar îl ştiam ca director. Era un bărbat de o mare distincţie, un domn venit de pe la Iaşi, un boier. Profesor de ştiinţe naturale era Zottu, care purta blană de nutrie şi melon, avea o mustăcioară, era un personagiu şi inteligent şi amuzant, care impunea foarte mare respect. Profesor de istorie era Moisil, un savant, tatăl lui Grigore Moisil. El avea barbişon şi mergea foarte încet, fără grabă; avea o alură de principe italian din timpul Renaşterii. Şi în epoca aceea se spunea că profesorii de liceu ar fi fost prost plătiţi, din care cauză ar fi avut o situaţie socială inferioară. Nu ştiu dacă era adevărat, poate că unii o duceau destul de greu. Dar profesorii noştri stăteau în case frumoase, aveau persoane de serviciu, erau unii dintre ei şi autori de manuale, aveau patru luni pe an concediu, pe care mulţi le petreceau în străinătate. În fine, aveau un mod de viaţă boieresc. […] Şi erau foarte respectaţi. E drept că şi ştiau să-şi merite respectul şi să şi-l impună. Erau oameni eleganţi, de mare fineţe, şi impecabil educaţi. Reprezentau nişte adevărate modele umane, superbe exemple de comportament şi de stil de existenţă. […] Era o epocă în care profesorii de liceu erau o categorie de oameni respectaţi şi respectabili, care trăiau cumsecade. (pp. 90 – 91)

(Selecţie din Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007)

Anunțuri