Pe toţi ne frământă până la tragic să păstrăm clipa, memoria ei. Nu ne ajunge că o trăim, plină de carenţe dar formidabilă, e a noastă, e fragilitatea însăşi, mai precară decât efemerul, vrem să o păstrăm. „Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” (M. Eminescu, Stelele-n cer) Şi clipa e doar a fiecăruia dintre noi, chiar dacă împărtăşită cu cineva ea nu va fi pe dea-ntregul comună, vor fi câteva lumi fragile paralele, ale fiecăruia unică, câteva ipostaze putem doar spune, câţi companioni ai clipei sunt… Iar soluţia este amintirea şi rememorarea în timpul care ni s-a dat. Durata lungă a fost traversată secole la rând de scribi şi pictori, mai nou s-a alăturat fotografia, acum şi filmul, dar cine îşi poate privi vreodată filmul vieţii. Pare frivol, regretabil, plin de prostii… numai bun să nu-l mai priveşti, se uită alţii cu aviditate. Uitarea, ea însă nu iartă, este coborârea lentă în umbre şi poate doar imaginea reinstaurează flama unei clipe: „Îmi pare rău că nu mai am nici o fotografie (de la conacul de la Blânzi, n. D.A.), pentru că imaginile au totuşi o altă putere de restaurare a amintirilor” (pag. 46) spunea Al. Paleologu în Breviarul său sentimental. Memoria, individuală şi cea a umanităţii poate că este soluţia suspendării de la cufundare (în neant, e una dintre premise). Uitarea este însă corozivă şi prin frânturile dense, încă neerodate, ca o împletitură de zale, memoria ajunge zona de proiecţie dintre imaginar şi ceea ce a fost realul „greu”, indestructibil.

stefanciltea11         

… constat că enorm de multe lucruri le-am uitat: nume proprii, întâmplări, cărţi, chiar porţiuni din propria mea viaţă. Memoria mi-a rămas mai puţin ca o sursă de informaţie, şi mai ales ca o zonă a imaginarului. (pp. 13 – 14)

Cam tot ce am scris şi am publicat a fost gândit, gestat şi memorat în timpul puşcăriei; […] În închisoare mi-am compensat acel timp aşa-zis pierdut şi mort, prin rememorări […] Şi cam tot ce am scris, în afara celor de strictă critică literară, care sunt puţine, tot ceea ce ţine de portretistică şi de localizări concrete ale gândurilor, aparţin genului memorialistic. […] Multe cărţi ale mele sunt şi ele impregnate de amintiri. Sigur, poate părea unora un gen facil, dar în cărţile de memorii escrocheria se simte imediat. Nu poţi trişa. Mulţi prozatori au senzaţia că oamenii care scriu memorii sunt abuzivi. Îşi scriu amintirile lor şi cu asta se cred scriitori, fără să aibă habar de compoziţie şi construcţie. E fals. Marii memorialişti ştiu ce e construcţia epică. […] Memorialistica este şi operă de imaginaţie. Adică să poţi instaura pe lume o altă lume, imaginară, cu mai multă consistenţă şi pondere decât cea reală. Există o poliţie divină aici: dacă minţi, minte cu talent! Nici adevărul să nu-l spui fără talent. Adevărul spus fără talent e minciună. Pentru asta îţi trebuie imaginaţie şi cinism. Cine nu e un mare cinic nu poate fi un mare memorialist. […] De multe ori cinismul a fost salvator pentru mine. Cinism neînsemnând ticăloşie şi prostie, ci priză corectă la real. Trebuie să ai un spirit pesimist; cel optimist e lamentabil, grotesc şi stupid. (pp. 52 – 54)

Nu este lipsită de importanţă nici rememorarea aceloraşi lucruri, în stadii diferite ale existenţei; se nasc, astfel, ediţii noi ale clipelor trecute. (pag. 229)

(Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007)

(Ilustraţia: Ştefan Câlţia, Luna şi poetul, ulei/pânză, 150 x 150 cm, 2003)

Anunțuri