Se întâmplă că după un timp revin amintirile ca un film mut. Doar imagini. Vocile, zumzetul locului, mirosul, în cazul amintirii mele primăvăratec şi totuşi încă de pământ îmbibat cu zăpadă, care se topise dar nu se trecuse, era chiar frig atunci seara, căldura strângerii mâinilor, a rumorii metroului, sunt amintiri pentru care e nevoie de o anume concentrare, mă reculeg şi le sfredelesc mai adânc în minte. Însă câteva imagini dintr-o viaţă se fixează într-un loc special. Ele revin fără nici un efort, sunt experienţe „totemice”. Aşa a fost şi într-o seară târzie de sfârşit de aprilie 2008, când am ajuns la Viena. Cu 2 zile mai înainte am privit Dunărea de pe terasele palatelor, de la Budavar şi eu îi spuneam Andreei că-mi place Budapesta şi ea îmi răspundea visător, „o să vezi Viena…”. Timpul este uneori un bun regizor, are calitatea asta de a pune claritate, de a adăuga o anume lumină nopţii, o proiecţie destinului, un accent la ceea ce ar părea comun. În unele puţine filme, cu o cameră se filmează tocmai camera care filmează scena… Atunci vezi aparatul de filmat mişcându-se constant pe şine. E o deplasare stranie. Aşa urca atunci, seara, la Viena, scara rulantă spre gura metroului la Stephansdom(Catedrala Sf. Ştefan) . Puteam să privesc oriunde, dar s-a întâmplat să am ochii îndreptaţi în direcţia potrivită şi am văzut acel turn înălţându-se încet în noapte.

L-am mai contemplat de câteva ori în timpul acelei călătorii, dar niciodată ca atunci… În catedrala care, surprinzător faţă de altele, nu pare neapărat impozantă din exterior, dar este exemplificarea grandorii parcurgând-o spre altar, întreaga Vienă se poate reculege printre coloane, am ascultat şi noi într-o seară şi nu ne puteam desprinde de puritatea acelor clipe, un concert de o sonoritatea specială, care făcea aerul mai vibrant.

http://www.youtube.com/watch?v=9OZ9YusSvds

 

Reclame