La fiecare sfârşit de an se vorbeşte mult. Fiecare descoperă că poate spune câteva cuvinte, chiar şi taciturnii… Aproape că e un vacarm. Unde ne regăsim, pe trotuar, la serviciu, întâmplător, după o lungă perioadă de uitare, ne spunem câteva cuvinte pentru noul an. Vorbim mai repede decât interlocutorul, în speranţa că vom spune noi mai întâi cuvintele care se cuvin, e ca atunci când te vezi cu cineva şi câştigi competiţia întrebării „ce mai faceţi ?”. În astfel de momente devin introvert. Tac inoportun. Ascult în tăcere. Privesc în tăcere. M-aş cufunda în tăcere.

 

 

dscn0062uliancopaciarna 

 

E ca un nesincron într-un film, personajul distras nu aude arena circului pe care o traversează, rumoarea s-a instalat, saltimbancul s-a desprins în gol, leul e în arena îngrădită şi ca şi cum ar fi trecut neverosimil printre zăbrele, năucul a ajuns în arenă… Da, e o zi a tăcerii pentru mine, aş vrea să întind doar braţele. Aşa cum stau, pare că îmbrăţişez toate prezenţele absente…           

 

Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

 

Nichia Stănescu, din volumul Dreptul la timp (1965)

 

(Reproducerea este după Vasile Doru Ulian, lucrare de mici dimeniuni, acoarelă pe carton alb, semnat Ulian şi datat XI 2005)  

Anunțuri