În starea de reverie, de timp suspendat în albul ce leagă cerul şi pământul de sărbători, am găsit ieri după amiază, strecurat printre „ofertele” de emisiuni isterizate ale televiziunilor, un film la TVR 1, Il Postino – Poştaşul.

afisoriginalcucccinotailpostino

Despre filmul acesta (1994, dramă, italian-francez) un eseu despre metaforă, printre altele care se pot spune, actorul rolului principal, cel al poştaşului, Massimo Troisi, declara că este „Primul film italian făcut de un englez”, regizorul Michael Radford. Şi, deşi pare frustă şi uşor comică, afirmaţia aceasta e plină de un altceva ce rămâne după ce filmul este văzut: e un film italian în toate ale lui, în marea tradiţie a acestei cinematografii: atmosfera realistă şi poetică în acelaşi timp, atenţia dată ritmului, imaginii, frumuseţii naturii de un suprem exotism, frumuseţii şi bucuriilor simple, metaforei vizuale, care să întregească ideaţia despre metafora poetică, prin care se ajunge la temele filmului, iubirea şi prin mijlocirea ei, arta. Am întâlnit, căutând referinţe despre film, impresii de tipul: un film “despre poezie”. Nu, e mai mult decât atât. Privind filmul, cu ritmul său delicat, atent, suav, fascinează trăirea, expresivitatea, suferinţa iubirii şi a imposibilităţii de a o exprima. Drama poştaşului asta e, că iubirea, cu nemarginile ei finite cât o bilă albă de ping-pong devenită joc-erotic, nu poate fi exprimată în limba celor care nu cuvântă, pescarii insulei. În timp ce vedeam filmul, gândeam la flacăra interioară ce se citea în fiecare strângere de buze, în fiecare paloare a personajului, pe care Massimo Troisi le-a adus în film. Un film al fascinaţiei sufletului care se topeşte gândeam şi abia când am căutat să aflu mai multe am înţeles: trăirile la superlativ, categoria estetică a sublimului implică jertfa. Massimo Troisi a murit la scurt timp după încheierea filmărilor. Iubirea, dacă este răscolire interioară, are nevoie, pentru a putea fi împărtăşită, de un metalimbaj şi acesta poate fi ceea ce încearcă poştaşul să înveţe, căznit, ca şi cum s-ar reîntoarce la copilăria articulării primelor cuvinte, să vorbească metafore. Iar forţa lor modifică lumile interioare ale locului, este vraja care poate prinde lumea în « năvoade triste » şi ajung să aibă, în sufletul iubitei, intensitatea de a « o arde în cuptor cu metaforele sale ». Metafora e, prin urmare, mai rea decât s-ar crede, viaţa e aşa, mai omenoasă, are regulile ei nu se poate convieţui în lumea de sus – de stânci aride, lovite poetic de valurile cele mari – pe unde îndrăgostiţii se plimbă în singurătatea lor… Finalmente, poştaşul este cel care îl surprinde pe poetul cere-i reproşa că i-a furat poezia: „poezia nu e a celui care o scrie ci a celor care au nevoie de ea”. Poştaşul, care ajunge să vorbească despre el ca despre un poet neîmplinit, înţelege că locul metaforei este episodic pe un petec de hârtie.  Metafora este „bolta înstelată” cu sonoritatea aparte a liniştii sale, valurile mici şi mari, aşa cum mişcarea mării le respiră, insuflările vântul printre stânci, inima unui copil în pântecele matern…  

http://www.youtube.com/watch?v=_jCSiCL85R0&eurl=http://www.gustulcireselor.net/filmul-saptamanii-il-postino/

Câteva elemente de „casetă tehnică” am preluat din prezentarea programului TVR1:

adaptare: Furio Scarpelli, Giacomo Scarpelli
monteur: Roberto Perpignani
producător: Gaetano Daniele, Mario Cecchi Gori, Vittorio Cecchi Gori
operator: Franco di Giacomo
compozitor: Luis Bacalov
scenarist: Michael Radford, Massimo Troisi, Anna Pavignano
scriitor: Antonio Skármeta
actori:
Philippe Noiret
, Massimo Troisi (19.02.1953 – 4.061994), Maria Grazia Cucinotta, Linda Moretti
regizor:
Michael Radford

De remarcat că la scenario au lucrat atât regizorul cât şi actorul Massimo Troisi.

Notă: fotografia este după afişul original al filmului şi am preluat-o din wikipedia.  

Anunțuri