Aparatul de fotografiat m-a fascinat din adolescenţă. Aparatul e, cu un anima al său, magia memoriei… Mă înspăimânta încă de atunci timpul. Şi înţelegeam ce repede uitam. În mintea mea se adunau emoţiile hipertrofiate ale zilei, dormeam, un somn adânc de adolescent care visa doar schelete, când se schimba vremea şi a doua zi, mai ales dacă urmau interminabile probleme de fizică, încercam să-mi amintesc… O întâlnire din altă zi trecută, o replica plină de cavalerism adolescentin, un curcubeu pe care îl văzusem sub ploaia încă neoprită… Şi uitarea nivela ca un vânt subtil din deşert… Între 14 şi 17 ani nu a fost decât poza buletinului de identitate… Spre finalul liceului am făcut câteva fotografii şi acum pot să-mi amintesc anii aceea. Aveam un aparat sovietic, Smena. Student fiind, am avut propriul aparat de transpus imaginea de pe film pe hârtie (cred că e undeva prin pod), umblam în întunericul din baie, ca un somnambul printre chimicale, cu revelator şi fixator şi prin lumina roşie mă fascina miracolul imaginii care se revela, erau toate acolo, ochi şi flori şi zâmbete şi prieteni exersând figurile de judo… Sigur că nici ieri nu mă lipsisem de fotograf. Dacă ies undeva cu treburi, în agitaţia birourilor la care se rânduiesc mereu cozile, fotograful se strecoară în buzunar.

105_4269

Iar când ceva se întâmplă, de care oricum nu ştiam şi mă nelinişteşte, cum se întâmpla cu Jar, ropotul de tobe, ritmica de alai aproape militar şi mulţimea adunată ca la trecerea lui vodă sau ca la urs, fotograful uită de sine. Priveşte, ascultă, se emoţionează, anii copilăriei au trecut şi peste el, însă doar privirea rămâne…

105_4258a

105_4261

105_4263

105_4272a

Spectacolul sărbătorilor de Anul Nou la Botoşani, multicolor prin ploaia măruntă, 20.12.08.  

Anunțuri