Cercetând prin blog-uri am găsit câteva trimiteri la un film, Dogville. Mi-am amintit de filmul acela fascinant al lui Lars Von Trier din 2003, un film european prin excelenţă, Danemarca – Suedia – Franţa, tocmai prin surprinzătoarea convenţie cinematografică. Cred că mult timp, filmul în genere a fost prizonierul fascinaţiei de a se elibera de spaţiul fatalmente delimitat al teatrului. Dacă e filmată o scenă la munte şi una la mare e limpede pentru privitor că personajul a călătorit dintr-o parte în alta, iar dacă pe ecran apare scris „6 luni mai târziu”, e clar că acea călătorie a fost anevoioasă şi că atâta a durat, nu sunt nici un fel de impedimente logice în a percepe acea „realitate” ficţională… Teatrul însuşi a încercat să „evadeze” în ceea ce s-ar numi teatru filmat, unde sugestia peisajului, a crâmpeiului de peisaj ca decor, păreau să-i dea o anume largheţe. Pe când în acest film, Dogville, se revine la spaţiul de tipul scenei, pe alocuri de un sugestiv schematism al desenului de arhitectură din revistele cu planuri de case… Dogville este un film lecţie de teatru !

http://www.youtube.com/watch?v=3QdUIsoO_4w&feature=related

Ce să mai spun de timp: teatrul e timpul prezent. Oricum ar fi, în teatru chiar reconstituirea unei scene mitice sau istorice e în prezenţa spectatorului, a scenei întregi (ca spaţiu populat de prezent şi prezenţe în prelungirea sălii, spaţiu al reprezentării, a protagoniştilor), e în act camuflarea sacrului în profan, a miticului în real, a „trecutului” în „prezent”, a „prezentului” în „prezent”… Pe de altă parte, filmul acelui loc, Dogville, nu ar fi nimic dacă nu ar exista naratorul.

http://www.youtube.com/watch?v=gLu-m0tohKs

El este „vocea” egală, poate din spatele camerei de filmat (scenaristul-narator, regizorul-narator, operatorul-narator), cu bună intonaţie, dar egală, telegenică se poate spune, dar egală, în orice caz lipsită de „emotivitate”. Este doar „poveste”, fără nimic actoricesc în ea. „Vocea” face ca toată convenţia filmului să funcţioneze iar schematismul să pună într-o lumină şi mai expresivă dramatismul scenelor, mai degrabă lipsite de decor…

Abia după ce am scris ce e mai sus am dat o căutare prin bibliografiile virtuale. Nu sunt prea multe spuse. Am găsit câteva idei într-o recenzie pe www.cinemadelsilenzio.it . Acolo se vorbeşte de un cinema de fuziune în care filmul se înscrie, cinema + teatru + literatură, despre un cinema – teatru epic, despre  Dogville o parabolă atroce.

Anunțuri