Atunci, în zori, am înţeles. Nu e vorba de vârste mi-am spus, sunt între două, dar eu simţeam mult mai multe, ceva care ar face perceptibile impresii din alte secole poate. Priveam în zorii de iarnă oglinda unei ape liniştite. Nu era îngheţată, deşi lăsa impresia apei moarte sticloase şi nici o aripă nu o atigea, nici o undă. Orizontul aprindea nuanţele de mov. Sigur că un aparat bun de fotografiat, mi-am zis, ar lua o poză cu totul originală pentru un calendar. Toate calendarele sunt prea cuminţi. E clar că fotografii vin la peisaj pe la aceeaşi oră, înainte de amiază şi pe cer senin, încât pozele de primăvară, de iarnă, după cum vin la rând anotimpurile, au aceeaşi lumină zâmbitoare. Cum să simţi temperatura locului, privindu-le ? Dar aşa, stând sub îngheţul acela sonor, primeam prin terminaţiile nervoase răcite la zero grade senzaţiile de miros de apă şi pămînt, vederea înceţoşată a umbrelor, auzul şi tactilul… Clic !

Anunțuri