Blog-ul are uneori şi darul de a te chema să gândeşti, incitat de prietenii de dialog (trimit la comentariile de la postul Vocea), la multe ce altfel ar trece „negândite”. O inexplicabilă asociere de imagini, un declic revelatoriu m-a făcut să înţeleg că mintea / memoria fiecăruia dintre noi este reprezentată simbolic de câmpul de metafore care întregesc tabloul bisericii în ruină, din poemul eminescian Melancolie (1876, 1 septembrie). Dincolo de a fi doar viziune romantică, biserica în ruină trimite la o condiţia umană specială. Gândirea la viaţa ca şi cum ar fi re-povestită de străina gură nu este comună insului în genere, ea presupune o luciditate demnă de ideaţia singularului, a geniului ca o mască integratoare. Decupez din poezia Melancolie versurile ce exprimă, cred, modelul poetic eminescian al uitării ca moarte premergătoare morţii:

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

 

***

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

***

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

Reclame