Mai de mult mi-a devenit clar că întâlnirile esenţiale care te marchează, fie că eşti  doar participantul tăcut la acel simpósion ca un parastas de seară, nu sunt deloc întâmplătoare. Doar că, de cele mai multe ori, „mesagerul” (sau nimic) nu le anunţă. E doar o stare de nelinişte interioară, care nu-ţi lasă ziua în pace până la ora la care întâlnirii îi e dat să-şi găsească locul, să se aciueze… De multe zile nu mai trecusem prin faţa acelei galerii de artă. Şi nu aş fi trecut nici astăzi. Doar că m-am oprit din drum. Aşa am văzut că mai era o oră până la vernisaj. Întâlnirea din 13 octombrie de la Galeria Dana din Iaşi pare una de interval: pereţii albi susţin lucrările lui Ion Nicodim. Privea dintr-o fotografie de atelier (afişul expoziţiei de la Muzeul de Artă Constanţa) pictorul meditativ, cu ochii spre interior, Ion Nicodim, 1932 – 2007. Vorbea de aproape Dan Hăulică, poate despre „natura sprinţar-aeriană a lui Nicodim”. Privindu-i chipul din fotografie văd că ochii au darul de a te coborî în inimă. Avea, a continuat vocea evocatoare, „imensa putere de a admira nemaiîntâlnită la alt pictor”. Privirea ce stă lipită de vitrină lăsa să i se lumineze un surâs…  Chiar la intrare era o masă grea de marmură. Peste răceala ei translucidă a fost întins un ştergar dintr-o pânză albită de in. Dreptunghiul acela rotunjit al ofrandelor e populat cu mere de bronz şi inimi telurice.

Publicitate