Cu vreo două zile în urmă am citit pe blog-ul Andreei o împăcată meditaţie asupra spaţiului şi reverberaţiilor sale interioare: „locurile ne definesc”, spunea. Învăluiţi în drapajele vârstelor, în transparenţele lor alburii, înţeleg că începem prin a locui, cu primii noştri paşi spaţiul, iar apoi spaţiile ne locuiesc, chiar cele exotice, poate ezoterice, cele cotidiene cu precădere (ce să mai spunem de cele onirice, replici fidele de spaţii interioare şi exterioare atât de vulnerabile, care se prăbuşesc sau sunt deja în ruină…). Şi în toate lăsăm impalpabilul, atmosfera trăirilor noastre. Trimit la o anume poezie de Eminescu, din volumul Poesii (1884): 

Se bate miezul nopţii…

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.   

 
 
 

 

 

 

Atmosfera Obcinilor Bucovinei.

În lunca Moldovei la Humor.

Seară în Botoşani.

Publicitate